Mircea Radu IACOBAN

„La un popă a fost un câine ce pe popă l-a iubit. – Înghiţind un os de peşte / Acel câine a murit. / Şi popa l-a îngropat. Şi pe cruce el a scris / Că la un popă a fost un câine / Ce pe popă l-a iubit. Înghiţind un os de peşte / Acel câine a murit./ Şi popa l-a îngropat. Şi pe cruce el a scris / Că la un popă a fost un câine...ş.a.m.d., ş.a.m.d. – aceleaşi patru versuri ale cântecelului se-nvârt la infinit. Este senzaţia pe care o am urmărind presa (în special talk-show-urile tv) ultimei săptămâni: nimic nou, aceleaşi figuri, aceleaşi argumente, aceeaşi încrâncenare de-o parte şi de cealaltă. Moara propagandistică macină în gol, fiindcă opinia naţiei nu se poate întoarce pe dos într-o săptămînă-două, singura decizie care cu adevărat contează rămânând aceea de a veni sau a nu veni la vot.

Până la acest referendum, hotărârea de absenta era o opţiune strict personală; acum, a devenit act politic. Iar ţara a ostenit de atâta vorbăraie veninoasă; în loc să ne batem cu criza, cu subdezvoltarea, cu mârlănia, cu hoţia, cu sărăcia, ne-am încăierat între noi şi ţinem cu dinţii de ceea ce am apucat... să apucăm. Pe vremea lui Ceauşescu trăiam sub teroarea dosarului. Iată că dosarul reprezintă şi azi cheia şi lăcata, numai că, de, quod licet bovis, non licet Jovi: ameninţarea cu puşcăria ţine loc de bună ziua, iar pedeapsa se aplică... selectiv. Şi la fostele alegeri parlamentare, şi la prezidenţiale, au fost date publicităţii cifre oficiale (de ordinul miilor) reprezentând numărul persoanelor depistate că au votat de mai multe ori. Cică, tuturor li s-ar fi întocmit dosare penale. A făcut cineva puşcărie, după cum prevede legea? Care, unde, când?

Povestea cu Niţă şi lupul: cine să se mai sperie de ameninţările intens radiodifuzate, dacă sancţiunile s-au dovedit apă de ploaie? Prestaţiile publice ale principalilor actanţi ating penibilul şi tot circul s-a transformat într-o luptă cu orice arme Băsescu versus Ponta-Antonescu, deşi  la referendum naţia n-are de ales între Băsescu şi cutare. Nu-i un scrutin prezidenţial, n-avem de optat între o „paiaţă” şi o „epavă”, plagiatul lui Ponta n-are nimic de a face cu fondul  chestiunii, motiv pentru care, în virtutea devizei „ba pe a mă-tii!”, disputa s-a bejenit pe coclauri. Talk-show-urile nu mai aduc nimic nou. Ciuvică se repetă şi-i mereu previzibil, Mircea Badea se scălămbăie excesiv şi dizgraţios. Cealaltă parte trimite la înaintare personaje antipatice de calibrul Traian Ungureanu-Pora-Boureanu: chiar când ar avea dreptate, n-au cum s-o transmită din pricina flagrantei lipse de charismă.

Miza pe asemenea comunicatori este păguboasă şi se pare că-s intenţionat cultivaţi de adversari tocmai din pricina contra-performanţei luată cinic în calcul. „Înalta Poartă” la care au ajuns plângerile vădeşte ciudat (totuşi, explicabil) partizanat şi aplică dublul standard la faţă de cortină. Greşesc şi unii, greşesc şi ceilalţi, ce-i de vină biet românul copleşit de recesiune, secetă şi sumedenia de necazuri? Mai sunt două zile până la verdictul urnelor. Indiferent care va fi acesta, rămâne deschisă o rană care se va cicatriza târziu sau niciodată.

Un preşedinte dezavuat la vot, chiar întors la Cotroceni, nu mai poate aspira la legitimitate ca „şef de stat”. Şi atunci? După penibila porcăială reciprocă, rămâne doar o enormă senzaţie de oboseală, dezgust şi plictis politic. Cineva va trebui, odată şi odată, să rupă pisica, fiindcă aşa nu mai merge. Simplu: nu se mai poate. Prudenţi, înaintaşii au apelat la soluţia domn străin; au nimerit-o cu Carol I, au eşuat cu Carol al II-lea. Alternativa de azi, sugerată de unele voci (monarhie sau, barem pentru câteva luni, un Ion Antonescu redivivus) este fantasmagorică. România este membră a Uniunii Europene şi a NATO, românii trebuie să-şi conducă singuri destinele şi să-şi recapete locul şi rolul în geografia politică, economică şi culturală a continentului. Dar – vorba lui Lenin – ce-i de făcut? Poate aflu de la televizor. Deschid: „La un popă a fost un câine / Ce pe popă l-a iubit...”