Mircea Radu IACOBAN

Iar dau peste un canal de sport ce transmite baseball!  Dincolo de ocean, audienţa este maximă, la noi… Deşi s-ar cuveni să concureze la titlul de părinţi fondatori ai baseball-ului (pare a se fi aplicat soluţia copy-paste după oina noastră strămoşească), românii nu se lasă seduşi şi, repede, trec pe un canal de fotbal, handbal, box, orice, numai baseball nu.

Fiindcă, cinstit vorbind, este un sport teribil de plicticos. Cum de atrage, în tribune, zeci de mii de spectatori, greu de înţeles. Iar USA nu este epicentrul baseball-ului; abia în Cuba deţine rol de instituţie naţională, trezeşte şi mai crâncene pasiuni, lasă toate celelalte sporturi în umbră şi, din câte ştiu, titlul mondial n-a prea părăsit Antilele.

Luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică, de la Pinar de Rio până la Santiago, cale de peste 1.000 de km., odată cu lăsarea serii s-aprind reflectoarele, începe rotirea de elice a bastoanelor şi s-aude pocnetul înfundat al mingii capturate în mănuşa-căuş. Stadioanele (intrarea e gratuită) sunt arhipline, iar publicul venit cu mâncare de acasă soarbe cafeluţe negre-negre şi amare-amare turnate din termosuri enorme în ceşti  miniaturale de către fete cu fustiţe miniaturale şi picioare de miss univers.

Am fost la câteva meciuri în Havana. Nimeni nu trăieşte gâfâit minutele partidei, fiindcă baseball-ul se joacă gospodăreşte, fără limită de timp: un meci ţine de la 3 la 5 ore, dacă nu şi mai mult.

O faimoasă partidă (între ”Azucareros” şi ”Matanzas”) a totalizat 25 de innings (reprize); în medie, un inning durează 15 minute. Meciul se consideră încheiat doar în momentul în care una dintre echipe deţine avantajul minim de o ”carrera”. Teoretic vorbind, poate ţine până la ieşirea jucătorilor la pensie de bătrâneţe!

Cei patru arbitri (negri îmbrăcaţi în negru) scutură din când în când cu batistuţe albe şi imaculate zgura de pe plăcile de piatră ce constituie bazele de plecare şi, ades, de revenire. Arbitrul principal deţine şi ingrata sarcină de a aprecia şi hotărî instantaneu dacă mingea expediată în forţă de către ”pitcher”-ul advers a îndeplinit condiţiile regulamentare şi putea fi altoită cu bastonul tumefiat al jucătorului aflat la bătaie. Zborul mingii este meteoric şi, de cele mai multe ori, între lansare şi decizia arbitrului nu încape răstimpul unui sughiţ. ”Eeeei!” - ţipă arbitrul când mingea este considerată bună; ”bola!” şi ”curba!” urlă publicul când răuvoitoarea bilă albă s-a abătut cu un milimicron de la traiectoria ideală (reacţiile tribunelor prezintă derapajele subiective normale, în funcţie de echipa preferată). De-ar fi aşa arbitrajul şi-n fotbal, vă închipuiţi câte tone de acuze ar profera al de Porumboiu & comp.! La baseball, decizia luată cu asemenea rapiditate este inatacabilă.

Întru protejare de mingea-proiectil, arbitrii poartă măşti ca personajele din picturile rupestre din Val-Camonica şi Kari Taguei; la piept, un fel de scut cu bretele îi preschimbă în acordeonişti de picnic. Minute în şir, pe teren nu se petrece mai nimic; ori mingea a fost ”bola”, ori bastonul n-a întâlni-o, ori a întâlnit-o şi a fost aut (ciudat: aici autul se numeşte… fault), ori pitcherul se sfătuieşte cu coechipierii, ori se schimbă jucătorul ”bateador”, ori… ori… În acest răstimp, copiii din tribună meşteresc avioane de hârtie şi le aruncă în teren, părinţii pufăie din havane şi sorb sorbitura de cafea. Clipele de explozie se declanşează atunci când mingea, lovită, se află în zbor şi jucătorul caută să ajungă la o nouă bază înainte ca bolidul alb să-i taie calea. Aaaa! - ţipă tribunele, apoi, repede, totul reintră în normal, adică, nu se petrece mai nimic. Aceasta-i marea deosebire dintre baseball şi fotbal: în timp ce sportul rege te ţine cu sufletul la gură 90 de minute din 90, febleţea stadioanelor din America Centrală şi de Nord presară momentele de încordare într-un lung ”salsa” (sos) de camarone… Fără nici un regret, schimb canalul – începe fotbalul!