Mircea Radu IACOBAN

În chestiunea plagiatului, totu-i simplu şi indubitabil: cine greşeşte, plăteşte. Încercările de a o da cotită mai degrabă afundă toată tărăşenia în penibil şi-n derizoriu: pot nădăjdui să explice, dar n-au cum să justifice. Numai că, trăitori fiind în România, avem parte, şi-n tratarea cazurilor de plagiat, de flagranta recurgere la dublul standard: delictul există şi-i purtător de consecinţe doar în cazul în care convine părţii (politic) adverse.

La o recentă emisiune tv, graţioasa Andreea Pora a condamnat încă o dată, cât se poate de vehement, plagiatul lui Ponta. Spun ”încă o dată”, fiindcă polemista este autoare a unei serii de articole pe această temă: ”Să-ţi fie ruşine, Victor Ponta!”, ”Plagiatul şi sinuciderea, un film prost în regia USL” ş.a. Nu intrăm în fondul chestiunii – este treaba lui Ponta să lămurească, dacă poate, ceea ce-i de lămurit – dar trebuie să punem biblica întrebare ”cine aruncă piatra?”, fiindcă taman Pora fusese dată afară din redacţia Hotnews pentru… repetate plagieri! O dată copiind (şi semnând!) până şi erorile din textul Adrianei Duţulescu publicat în ”Evenimentul zilei”! În pofida evidenţei şi a consecinţelor, reprezentantul Hotnews, Cristian Pantazi, afirmă senin că ”Plagiatul a fost un regretabil incident minor. Nu-i acordăm mare atenţie. I se poate întâmpla oricui”, iar ”Ce s-a întâmplat a fost o problemă minoră faţă de plusurile pe care, totuşi, Andreea Pora ni le-a adus”.

Poftim de vezi! Dacă aduci ”plusuri”, plagiatul nu mai contează! Acelaşi delict este când crimă, când mizilic! Sau, şi mai adesea, este şi… nu-i – cazul Mircea Cărtărescu. Scriitor important şi de real interes, pe care Institutul Cultural Român l-a tradus şi publicat în 18 limbi, străduindu-se cu îndreptăţire (nu-i nici o ironie, chiar cred că trebuie s-o facă) să-l ”împingă” către Premiul Nobel, şi-a făcut intrarea în literatura română plagiind. Vorba lui Pantazi – ”se mai întâmplă”. A retipărit fără ghilimele în cartea sa ”Faruri, vitrine, fotografii” o pagină întreagă dintr-un roman al lui Lawrence Sterne, apărut şi-n traducere românească. Explicaţiile pe care Cărtărescu le dă în ”România literară” (an XIV, nr.7) ar trebui să fie atent conspectate de Ponta, întrucât par a avea aceeaşi valabilitate: ”Poemul <Căderea>, cu care începe volumul meu de debut (…) cuprinde în substanţa sa câteva texte cu caracter de citat cultural (…) Valoarea acestor citate nu este una literară, ci culturală.

De aceea, am considerat ca neadecvată interpretării poemului (care are, în treacăt fie spus, 35 de pagini) marcarea prin ghilimele sau caractere diferite a pasajelor respective, preferând mărci de alt gen.” De unde trebuie să înţelegem că ”citatul cultural” nu necesită ghilimele. Aşa or fi stând lucrurile şi în cazul ”citatului juridic”? Cât despre ”mărcile de alt gen”, care-s? Şi iată că ”Trecut-au anii ca norii lungi pe şesuri” (CA ŞI norii ar spune secretarul de stat de la Mediu, pe care l-am ascultat vorbind la radio ca un biet post-alfabetizat…), iar despre plagiatul lui Cărtărescu se tace… orbitor. Şi dacă tot am vorbit despre ICR: să ne amintim, pentru surpriza informaţiei târzii, că, la Înfiinţarea Institutului, ”Dilema” a dus o adevărată campanie pentru aşezarea lui sub egida Parlamentului, iar dl. Cărtărescu se opunea vehement creării noii instituţii, pe care o asemuia cu cele două ”monstruozităţi comuniste”, Palatul Poporului şi Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Dincolo de toate, s-ar cuveni, odată şi odată, să încercăm a scoate toate aceste frământări care confiscă timpul naţiei de sub zodia politicului exacerbat, pentru a le aduce în matca firească ”sine ira et studio”. Ai plagiat, răspunde. Dar nu unul da şi şapte nu – presa a mai adus în discuţie, de curând, alte nume prestigioase. Epidemie! Oare ce s-ar întâmpla dacă s-ar lua la puricat toate doctoratele acordate în România?