La Campionatul European de fotbal, Germania a învins Grecia cu 1-0. Două zile mai târziu a fost lansată, la „Galeriile Dana”, cartea „Carpe diem” a profesorului Mihai Pricop. Cu 40 de ani în urmă, la Olimpiada de la München, un meci Grecia - Germania s-a terminat cu victoria grecilor (1-0). Ce legătură poate fi între aceste trei mini-evenimente? Nici una, veţi zice. Şi totuşi...
Cartea profesorului chirurg Pricop coboară în antichitatea greacă şi romană, pentru a cerceta implicaţiile invitaţiei la „carpe diem!” lansată cândva de Horaţiu. Deşi pare o abandonare completă a specializării care l-a impus pe autor ca practician şi ca dascăl al atâtor generaţii de studenţi, cercetarea se menţine oarecum între graniţele profesiei, câtă vreme filosofia a fost, este şi rămâne „medicina sufletului”. În cele aproape 300 de pagini ale cărţii-album întâlnim consistente capitole, paragrafe, referiri consacrate marilor gânditori ai antichităţii, ajungându-se până la zi prin frecventa citare a lui Heidegger, Nietzche, Schopenhauer ş.m.a. Personajele cele mai prezente în pagină rămânând filosofii antichităţii. I-am regăsit in corpore revăzând pe internet (căutaţi pe Google la adresa Monty Python) în meciul... filosofiei greceşti contra filosofiei germane, disputat în 1972 la Olimpiada de la München. Este vorba despre un joc-show, adus pe gazonul stadionului Grünewald de formaţia Monty Python, un soi de „Divertis” cu enorm succes în epocă, comparabil cu acela al Beatles-ilor în muzică. Cum se va vedea, n-a fost vorba de o simplă glumiţă pentru amuzamentul tribunelor; de altfel, show-ul s-a reluat de câteva ori cu scop... didactic.
Costumate cum se cuvine, adică grecii purtând togă şi nemţii ţinuta veacului ce-l reprezentau, pe gazon au intrat formaţiile: Grecia (antrenor, „reformatorul” Martin Luther) cu Leibniz în poartă, Hegel, Schopenhauer, Kant, Schelling apărători, Beckenbauer (considerat făuritorul filosofiei jocului în Naţionala Germaniei), Jaspers, Wittgenstein, Nietzche, Schlegel, Heidegger (Marx, rezervă, a fost introdus abia în minutul 88). Grecii îl aveau pe Platon în poartă, o linie de fund alcătuită din Aristotel, Sofocle, Epictet, Empedocle, apoi Epicur, Heraclit, Plotin, Democrit, Arhimede, Socrate. Arbitra un chinez, Confucius (dotat cu necesara clepsidră pe post de cronometru), ajutat la tuşe de doi sfinţi, italianul Toma d`Aquino şi algerianul (chiar dacă Algeria nu exista pe atunci, dar trebuia să i se dea o identitate...) Augustin (purtau nimb).
Puţine incidente: Nietzche a primit un cartonaş galben pentru că i-a reproşat arbitrului... lipsa liberului arbitru, iar golul, contestat de Marx, de Heidegger şi de Kant – din punct de vedere ontologic, scorul n-ar exista decât în imaginaţia noastră, s-a marcat târziu, când o idee strălucită a lui Arhimede (Evrika!) aduce o pasă la Socrate, acesta trece uşor de Hegel („Eu sunt pură intuiţie”) şi înscrie de aproape. Spuneam că n-a fost vorba despre o simplă glumă, cu momentele ei de haz maxim (în cercul de la centrul terenului, Arhimede striga „Noli tangere circulos meos!” – „Nu-mi atinge cercurile!”), ci o inedită lecţie de filosofie, fiindcă fiecare gest, postură, acţiune a iluştrilor competitori era „tradusă” de crainicul stadionului, pentru desluşirea semnificaţiilor în plan filosofic.
Portarul Platon ignora adversarul ajuns în careul mic („Ceea ce vezi nu este cu adevărat”), Aristotel îşi tot aşeza coechipierii în teren („Totul începe cu organizarea!”), Epictet trudea cu evidentă sârguinţă („Atâta-i al tău, să joci frumos rolul primit”), Democrit îi mustra pe nemţi („Speranţa unui câştig ruşinos este începutul pagubei!”), Hegel îşi motiva coechipierii („Aveţi curajul să greşiţi!”), Schopenhauer riposta, după primirea golului („Gloria este ultima slăbiciune a capetelor mari”), Kant gesticula ofuscat („Nu-mi daţi sfaturi, ştiu să greşesc şi singur!”), în vreme ce epuizarea lui Nietzche urma să ilustreze dictonul „îmi cunosc limitele, dar le ignor”.
Meciul l-au „câştigat” grecii. Dar câtă ingeniozitate într-ale didacticii pe gazonul stadionului Grünewald!