Mircea Radu IACOBAN

Aproape că a trecut iunie, luna plecării definitive a poetului naţional, şi-mi reproşez că nu m-am învrednicit să scriu câteva rânduri în preajma zilei de 15. O fac acum, cu întârziere, dar şi cu bucuria de a semnala o... vechitură trecută cu vederea în momentul apariţiei: „M. Eminescu – Basarabia”, cărţulie publicată la Chişinău, în 1990, deci una dintre primele tipărituri basarabene cu litere latine, după ce, în 1978, „Junimea” făcuse începutul cu cartea de poezie „Steaua de vineri” semnată de Grigore Vieru.

Am găsit-o, îngălbenită şi necercetată, în vrafurile de opuri colbăite clădite de anticarii ieşeni pe trotuar. Preţul tipărit pe copertă, 1,5 ruble, a fost „tradus” cu repegiune în „5 lei, domnule” – mult pentru un pricăjit volumaş-broşură de 86 de pagini dar făr-de tocmeală câtă vreme era vorba de două nume atât de rezonante, mai ales prin îngemănare: Eminescu-Basarabia. Nu-s texte inedite: articolele cu pricina se regăsesc în volumele de publicistică eminesciană, însă înmănunchierea tematică le conferă un semnificativ plus de interes. Şi cum nu fac parte dintre cei care confundă patriotismul cu naţionalismul, nici dintre contestatarii poetului răsplătiţi de preşedintele Constantinescu... cu Medalia „Eminescu”, am recitit paginile din 1878 cu emoţia cuvenită, dimpreună cu admiraţie, înainte de toate, pentru rigoarea ştiinţifică, bogăţia de referiri şi elevata argumentaţie.

În prefaţă, Mihai Cimpoi citează corolarul demonstraţiilor eminesciene: „acest pământ (Basarabia, n.n.) nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimenea de pe el, e o bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărţitului şi nenorocitului popor românesc”. Şirul luărilor de poziţie eminesciene porneşte de la un articol apărut în februarie 1878 în „Gazeta de Sankt Petersburg”. Era momentul în care, după izbânda atât de scump plătită de români în Războiul de Independenţă, urma... să pierdem judeţele din sudul Basarabiei (răpită în 1812) – recte, parte din gurile Dunării. Nu-i un articol în sine rău-voitor; dimpotrivă, ziaristul rus se străduieşte să lase impresia eleganţei şi imparţialităţii. Tocmai aici aflându-se interesul uitatei intervenţii  gazetăreşti. Fiindcă nu pare a fi vorba de bună-credinţă mimată; gazetarul rus afişează o încredere „nesmintită” în temeinicia afirmaţiilor sale, care, de altfel, circulau fără contestare în media europeană.

Aceleaşi „argumente” pentru menţinerea Basarabiei în imperiul rus le etala şi gazeta „Le Nord” (apărea la Bucureşti, în limba franceză): între Prut şi Nistru ar fi locuit, până la 1812, doar ”o populaţie musulmană, tătară, ce trăia în corturi”, aşa că o cucerire a acestor „teritorii cu populaţie pe jumătate sălbatică nu putea fi altfel considerată decât o restituire către posesorii legitimi”. Nici gazeta rusă, nici cea franţuzită, nu vedea, în respectivul spaţiu interriveran, picior de român (!), dar... nici de rus. Atunci, de unde şi până unde ”restituirea către posesorii legitimi”?

În şirul de articole-ripostă, gazetarul Eminescu nu recurge, precum partea adversă, la „panglicării dialectice”, ci vine cu o argumentaţie extrem de strânsă şi de convingătoare, întemeiată pe sumedenie de documente străvechi, dar şi pe citarea unui impresionant număr de autori din toate veacurile. Spre a conchide: „însuşi numele Basarabia ţipă sub condeiele ruseşti!”, întrucât „lumea nu-i făcută la 1812 şi Basarabia a fost a noastră din veacul XIV, ea poartă chiar numele celei mai vechi dinastii româneşti, dinastia Basarabilor”.

Cât priveşte sudul Basarabiei şi gurile Dunării, „Gazeta de Sankt Petersburg” susţine teza lui Petru cel Mare potrivit căreia Rusia „are trebuinţă de o frontieră naturală”, recte, în cazul de faţă, Dunărea. Astfel de argumentaţie ar putea justifica, de ce nu, stabilirea graniţelor Rusiei la Carpaţi, pe munţii Alpi, oriunde. Riposta lui Eminescu: ”sub pretextul de avea graniţi naturale, s-ar putea cuceri universul întreg. (...) Existe Testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători care dau tonul în Rusia”. Adevărată lecţie de demnitate naţională, într-un moment în care România independentă încă nu era recunoscută oficial, articolele exemplare şi vizionare ale gazetarului Eminescu n-au putut împiedica pierderea sudului Basarabiei. Cum însuşi spunea: „E-o adevărată nenorocire de-a prevedea tot şi de a nu putea împiedica nimic!”. Rămân, fără îndoială, ca pagini pilduitoare care, din păcate, îşi păstrează şi-o fărâmă  de actualitate.