Mircea Radu IACOBAN

Când, în 1815, Napoleon evada din insula Elba şi debarca pe ţărmul Franţei, gazetele pariziene anunţau năvălirea „monstrului” şi a „balaurului”. Pe măsură ce corsicanul se apropia de capitală, tonul presei se îndulcea, pentru a ajunge să vorbească entuziast despre „întoarcerea divinului Napoleon”.

Mi-am amintit jenantul comportament al strămoşilor presei din hexagon – evident, păstrând proporţiile – citind excelentul articol „Despre Ion Luca” semnat în revista „Ateneu” de Constantin Călin. Potrivit metodologiei sale, universitarul băcăuan merge obligatoriu la document, cercetează atent presa vremii, ceea ce-i permite să propună noi unghiuri de vedere, unele chiar neaşteptate, şi să îmbogăţească zestrea istoriei literare, în multe cazuri subţiratecă şi incompletă. Băcăuanul-dornean Ion Luca, figură cu totul aparte în galeria scriitorimii bucovinene, n-aş zice că prea a fost băgat în seamă, în afara unor cercetări locale, atât sucevene, cât şi băcăuane. Călinescu îl pomeneşte de două ori, dar numai în capitolul pur tehnic „Bibliografie” – deşi Ion Luca a fost, în perioada interbelică, răsfăţatul teatrelor, ajungând la performanţa rară pe atunci de a fi jucat concomitent la toate cele trei Naţionale (Bucureşti – Iaşi - Cluj).

Era un personaj incomod, orgolios, arbora aere de superioritate şi-i agasa pe băcăuani cu diversele titluri arogate (de altfel, cu îndreptăţire), cel de profesor, preot, avocat, scriitor, dar mai ales cu doctoratul în drept, care, în oraşul de pe Bistriţa, avea statut de rara avis. S-ar putea să fi rămas singurul care l-a cunoscut încă din 1947-48: părinţii mei erau în relaţii amicale cu Ion Luca şi-mi petreceam vacanţele de vară în vilişoara de la Dorna, str. Parcului nr. 37. Asta până ce Sfatul Popular a considerat că-i risipă de spaţiu pentru un singur titular de contract, aşa că i-a plantat în casă un... miliţian care să ocupe spaţiul „excedentar”.

Am relatat cu alte prilejuri colorata convieţuire sub acelaşi acoperiş a scriitorului cu miliţianul, aşa că nu mai revin. Pe Luca l-am revăzut peste câteva decenii, când, absolut regretabil şi impardonabil, l-am refuzat de două ori: şi ca director de editură, şi de Teatru Naţional...

Mă întorc la corsicanul preschimbat din „oribil balaur” în „divinul Napoleon” – şi asta din pricina unor oarecari (depărtate) similitudini biografice cu dramaturgul din oraşul lui Bacovia. Desigur, totul petrecându-se „la scară”; mecanismul însă, rămâne acelaşi: eşti înghiontit şi dat la o parte până când soarta îţi oferă oarece recunoaştere naţională şi-i obligatoriu să se recurgă la întoarcerea „ca la Ploieşti”. La Bacău, unde Ion Luca era unanim considerat incomod şi antipatic, scriitorul a fost gratulat constant cu epitetul ornant „dezechilibrat geniu rătăcit”. Asemenea lui Creangă, fusese dat afară din diaconie întrucât „păcătuise atât contra dogmelor, cât mai ales contra disciplinei bisericeşti”. Refugiat ca avocat, în Barou, a fost primit cu şi mai multă ostilitate: „morga ridicolă a <doctorului> (...) l-a ţintuit pe megalomanul reclamagiu la poarta valorilor, prin care n-a putut strecura, până astăzi, nici măcar un deget.”

În altă gazetă: ”Sub pojghiţa titlurilor, acest personaj întunecat, care, când râde, în realitate rânjeşte, jumătate om, jumătate popă, măsurat şi liniştit în aparenţă, dar cu Belzebuth sub piele, reprezintă un punct patologic în societate”. Alt pamfletar descoperă că, încă din clasa I de liceu, colegii l-au poreclit pe Ion Luca „ţicnitul”. Vremea trece, Luca scrie şi iată-l jucat cu piesa „Iuda” la Teatrul Naţional din Bucureşti, onoare de care nu mai avusese parte nici un băcăuan. Piesele „ţicnitului” sunt apoi puse în scenă concomitent la Teatrele Naţionale din Iaşi şi Cluj – performanţă, pe atunci, unică. Drept pentru care tonul presei băcăuane se modifică, gradat, după  cum urmează: „cunoscutul publicist din localitate”, „reputatul nostru concetăţean”, „o cunoscută şi însemnată figură băcăuană”, „fiu ales al oraşului” – până la „divin” mai rămânând doar o azvârlitură de băţ. În numărul din 30 aprilie 1934, gazeta „Bacăul”, care, până atunci, îl făcuse praf şi pulbere, anunţă că „tonusul moral al autorului s-a evidenţiat chiar în oraşul său natal”.

Cam aşa se scrie istoria. Şi la bază, şi la vârf.