Mircea Radu IACOBAN

Aud că soția regretatului Grigore Vieru intenționează să propună înființarea unei case memoriale private la Pererâta, satul nașterii și copilăriei poetului. Încă n-am discutat cu Raisa pe această temă și nu-i cunosc intențiile în amănunt, așa că iau informația doar ca punct de pornire pentru o „repede ochire” asupra muzeologiei particulare (evident, fără a sugera cea mai mică similitudine între situații). Căscioara amărâtă de la Pererâta, impresionantă tocmai prin modestia ei, are, totuși, nevoie de amenajări costisitoare, pe care mă îndoiesc că moștenitoarea le poate asigura, câtă vreme și mormântul poetului, la Chișinău, este în continuare străjuit de o biată cruce din țeavă. Pe de altă parte, este dificil să propui statului cheltuielile privind refacerea și amenajarea casei, urmând ca încasările zilnice să revină moștenitorilor. Cum-necum, o formulă acceptabilă pentru ambele părți sunt sigur că poate fi aflată. Cât despre muzeele memoriale private: am întâlnit destule astfel de instituții și-n Europa, și peste ocean. Ființează și-n România. Unele constituie adevărate exemple de cultivare respectuoasă și cultural avizată a memoriei cutărei mari personalități, altele, dimpotrivă, nu-și propun altceva decât să stoarcă bani cohortelor de vizitatori...

Așezarea de turtă dulce Valldemosa, adunată, într-una din insulele Mediteranei, în jurul unei mănăstiri (fondată la 1339!), atrage magnetic prin spectaculosul peisajului montan, luxurianța vegetației și îngăduința climei. Mi s-a arătat acolo casa de vacanță a Madonei, vila lui Michael Douglas – o mulțime de mari personalități și-au cumpărat proprietăți la Valldemosa, lista-i lungă. În veacul XIX, aici chiar era refugiul liniștii depline, fără telefon, radio, televizor, presă cotidiană... Este locul unde a ales să se refugieze, în 1838, cuplul George Sand - Frederic Chopin. Compozitorul suferea de tuberculoză (medicii de azi susțin că, de fapt, a fost vorba despre un diagnostic greșit) și clima de la Valldemosa i-ar fi priit. George Sand, „femeie rară, a căror stirpe se pierde” – cum spune un personaj din romanele sale – era adepta existenței boeme, fuma pipă, purta pantaloni și, fără a fi numaidecât o femeie frumoasă, izbutise să-și treacă în panoplia amanților personalități de talia lui Franz Liszt, Prosper Mérimé, Alfred de Musset, Delacroix ș.m.a., pentru a se opri (vorba vine!) la Chopin, cu care va conviețui aproape zece ani. La Valldemosa, au locuit în trei chilii ale mănăstirii Real Cartuja. Cu timpul, clădirea respectivă a ajuns în proprietate privată, așa că încăperile memoriale sunt gestionate de un proprietar care, de-ar trăi în România, sunt sigur că s-ar da în vânt după manele.

Expoziția este eterogenă și flagrant inegală. Piesa de bază, biblioteca, n-a aparținut, de fapt, faimoșilor locatari, ci mănăstirii, pianina fotografiată în prospecte a dispărut, mobila a fost îngrămădită după criteriul „de epocă” – dar poate fi văzută masca mortuară a lui Chopin (de n-o fi copie!), scrisori, fotografii și tăieturi din presă realmente interesante. Iată, însă, și culmea culmilor kitschului: pentru a marca cum se cuvine intrarea în expoziție, proprietarii au amplasat două păpuși supradimenionate (au peste doi metri!), îmbrăcate în costumația epocii, cu obrăjorii boiți rozaliu și buzele rujate. Momâile oribile, care se țin drăgăstos de mână, ar fi... scriitoarea și compozitorul. (Nu știu de ce Chopin poartă fustă maronie: nu cumva s-a receptat pe dos informația, fiindcă, de fapt, prozatoarea scandalizase târgușorul montan purtând pantaloni, nu Chopin, fustă?) Incredibil: ca la circ: è arrivato Zampanó! Și când te gândești că un personaj din romanul lui Sand, „Lelia”, spunea că „amintirea este parfumul sufletului”...