Mircea Radu IACOBAN

1992. Tăiată în două de Prut, localitatea Ungheni (21 km depărtare de Iași) a fost bine garnisită – evident, pe malul stâng – cu unități militare ale Armatei Roșii. În conformitate cu decretul președintelui Snegur, atât oștenii, cât, mai ales, echipamentul militar trec sub jurisdicția Republicii Moldova. Ți-ai găsit! Din 61 de ofițeri și subofițeri, doar opt (!) au acceptat să depună jurământ de credință Chișinăului, ceilalți anunțându-și intenția de a se repatria în republicile din care provin. Nici o tristețe: Moldova îi hrănea de pomană – doar n-avea cum să trimită în Transnistria trupe formate din ruși, ucraineni, cazaci, spre a o apăra de... ruși, ucraineni, cazaci. Cei care au avut de plecat, au plecat.

Rămașii se ocupau cu întreținerea pieselor de artilerie (zice-se, capabile să-și trimită obuzele până la Iași). Când, pe cerul Unghenilor, drept deasupra livezii în care se întâlniseră președinții Iliescu și Snegur, a început să zbârnâie un pântecos elicopter gălbui, nimănui nu i-a trecut prin cap să se întrebe dacă gălăgioasa zburătoare posedă toate aprobările de survol. Oricum, n-ar fi crâcnit nimeni. Călărețul pe cal alb (în Moldova de odinioară), ofițerul în uniformă kesaro-crăiască, englezul coborât din Rolls Royce, erau întâmpinați instinctiv cu binețe și încredere totală. În spațiul fost sovietic, uniforma nu valorează doi bani, fiindcă o afli la tot pasul, caii albi îi mai întâlnești doar pe icoanele de la Riazan, iar Rolls Royce-ul încă n-a fost reinventat la uzinele „Molotov”.

Așa că bastonul de mareșal se poartă în elicopter: când auzi bâzâitul agresiv al libelulei pântecoase și-i simți răsuflarea colbăită, trebuie să încremenești preventiv în poziție de drepți. Ceea ce s-a întâmplat și la Ungheni. Din aeronavă a coborât un căpitan din Köpenick în variantă modernă și-n uniformă de sovietskaia armia. Până să de dezmeticească oștenii și autoritățile moldave, ofițerul descins din ceruri a demontat dispozitivele de dare a focului la toate tunurile unității, le-a încărcat în elicopter și a făcut cale întoarsă – unde credeți? – la Tiraspol. Cam în aceeași vreme, comandantul unității din Ungheni, locotenent-colonelul Skamin, a șters-o definitiv tocmai la Rostov. (Cu câteva zile mai înainte izbutise isprava de a vinde, nu se știe cui, atelierul mobil de reparații auto al unității, mai bine înzestrat decât orice service auto.) Tunurile de la Ungheni pot fi folosite, acum, drept suporturi pentru întins rufele la uscat, iar în gura țevilor se vor aciua în liniște familiile de guguștiuci. Cei doi ofițeri trimiși de Moscova să recupereze prețioasele mecanisme se zice c-ar fi purtat pe tăpșanul din Ungheni următorul dialog: „Ați venit la noi cu un elicopter”. „Da, am venit.” „Și ne-ați luat dispozitivele de dare a focului.” „Da, le-am luat.” „Le vrem înapoi.” „Ce vreți înapoi?” „Dispozitivele.” „Care dispozitive?”         (replicile se repetă aidoma de 77 de ori, ca-n cunoscuta poveste cu „care capră?”). Dincolo de eventuala savoare a anecdoticii, implicațiile întâmplării sunt triste și revoltătoare. Pe teritoriul unui  stat suveran, membru al ONU, alt stat trimite o unitate de comando cu misiunea de a scoate din funcțiune puținul armament greu rămas în custodia bietelor forțe ale țărișoarei independente. În cazul de față, liniște adâncă, deși Rusia se joacă nu numai cu dispozitivele de dare a focului, ci chiar cu focul. Cât privește presupusa supușenie neroadă a oștenilor moldavi de la Ungheni, prea multe nu-s de spus, fiindcă, în primele zile de independență, trupele basarabene erau și alcătuite, și conduse de ruși. Se știe, moldovenii erau trimiși să-și facă armata prin Kurile și prin Kamciatka, așa că, în Basarabia, lupul moscovit rămăsese paznic la oile băștinașe...

(Fragment din volumul „Zece ani de foc – o cronică a Basarabiei”, în curs de apariție la Editura „Junimea”)