Mircea Radu IACOBAN

La împlinirea celor două veacuri de la răpirea Basarabiei, iese zilele acestea de sub tipar o masivă carte a subsemnatului („Zece ani de foc – o cronică a Basarabiei”, 746 pagini, Ed. „Junimea”), în care sunt rememorate cu precădere evenimentele din deceniul 1990-2000 purtătoare de consecințe până în zilele noastre – începând cu „podul de flori” așternut peste Prut, trecând peste „podul de sânge” de la Nistru, spre a se ajunge la actuala „punte a suspinelor” arcuită deasupra râului despărțitor de frați. Cum, în acest început de mai, nu voi fi în țară, profit de răgaz pentru a oferi, în avanpremieră editorială, câteva fragmente semnificative ce pun în evidență modificările de substanță intervenite pe parcursul anilor în discursul politicienilor basarabeni. Ceea ce se spunea cu voce tare în 1990, nici nu se mai șoptește acum! Pentru început, câteva fragmente dintr-o convorbire cu președintele de atunci, Mircea Snegur.

- Domnule Președinte, văd în cabinetul Dvs. portretul lui Eminescu și-mi amintesc vorbele altui poet român, Octavian Goga: „O graniță se păzește sau cu un corp de armată, sau cu statuia unui poet legat de inimile tuturor.” Cum v-au sprijinit scriitorii basarabeni aici, în granițele latinității?

- Scriitorii au fost aceia care, practic, au dat imboldul mișcării democratice pentru renaștere națională. Consider că scriitorii au fost și rămân cele mai respectateși iubitedintre personalitățile Republicii Moldova. Majoritatea scriitorilor – nu spun toți, da, nu spun toți – au un punct de vedere ferm, care nu se clatină cum bate vântul. Când Grigore Vieru spune o vorbă, simți că este temeinică. Și înainte, și astăzi, scriitorii au constituit și constituie o forță democratică pe care simt nevoia să mă sprijin. Vă spun drept, Domnule Iacoban: atunci când îmi este greu, caut sfat la scriitori!

- În România s-au adus numeroase acuzații actualei (n.n. – fostei) guvernări pentru faptul de a fi „abandonat” sau chiar „trădat” Basarabia. Care-i opinia Dvs.?

- Opiniile emise în România exprimă nemijlocit și-s rezultatul problemelor lăuntrice ale României. De altfel, lucrurile încep să se lămurească aproape de la sine. Noi ne aflăm în etapa pe care am numi-o „a declarării independenței”. Trebuie să fim conștienți de faptul că această „ruptură de pământ” a trecut ba într-o parte, ba în alta, dar, din 1940 și până în 1991, a avut parte de soarta pe care bine i-o știți. Există acum două țări românești care trebuie să se integreze, să rezolve problemele de frontieră – inclusiv acelea despre care mi-ați vorbit Dvs. înaintea acestui interviu. O altă etapă a tranziției mai include „naționalizarea” grănicerilor. Am anunțat desființarea vizelor, dar văd că lucrurile se tergiversează. Cu ajutorul lui Dumnezeu, o s-o scoatem noi la capăt și cu frontiera! Revenind la întrebare: nu-i vorba despre nici o „trădare”. N-au deloc dreptate cei care afirmă că recunoașterea Republicii Moldova de către România ar echivala cu recunoașterea regiunii Riazan de către URSS. Am citit undeva asemenea absurditate. Suntem conștienți noi, cei care ne bazăm pe adevăr și nu pe vreo conjuctură politică de moment, că vorbim aceeași limbă – limba română, avem una și aceeași proveniență, un trecut istoric comun. Este bine să dezvoltăm cu țara soră relații reciproc avantajoase în toate domeniile. Consider că nu-s valorificate nici pe departe toate rezervele, că mai există reale posibilități de integrare pe multiple planuri. Este adevărat că multora acest lucru nu le place. Dar ce să-i faci, nu te poți lepăda de soră și frate! Nu cerem mai mult decât ni se cuvine și nici mai mult decât este posibil. Până la revoluția din decembrie, n-am fi avut posibilitatea unei asemenea discuții libere cu Dumneavoastră. Multe se schimbă, toate se schimbă!

Așa-i: multe, cât de multe s-au schimbat!