Mircea Radu IACOBAN

Am fost tradus în amor! Cititorii poate își amintesc ce nesfârșită dragoste declarasem Barcelonei; ei bine, Barça, parșiva, m-a trădat, arătându-se nevrednică și incapabilă să întrețină flacăra unei mari pasiuni. Mai complicat este că altundeva n-am unde să-mi îndrept efluviile sentimentale. Chelsea nu m-a entuziasmat niciodată. Bayern joacă prea nemțește pentru a fi pe gustul meu. Sunt, oare, obligat să investesc în continuare afectiv în oloaga Barça? Insatisfacția nu vine din pricina rezultatelor. Le dau naibii de rezultate! Au pierdut aiurea trei meciuri esențiale, se întâmplă, au intrat în anul cel prost. La urma urmei, și prunii, și merii, și caișii au un sezon roadă bogată, următorul, slăbuț, dacă nu chiar de pauză. O fi vreo lege a firii, derivată din legea-mamă potrivit căreia nimic nu-i veșnic, mai devreme sau mai târziu toate sfârșindu-se inexorabil. Cum spuneam, nu rezultatele-coșmar m-au dezamăgit teribil la echipa de domni a lui Messi, ci faptul că, tot tropotind mărunțel tiki-taka, taka-tika, până la urmă... uită despre ce-i vorba în propoziție! Fotbalul lor de posesie eternă a ajuns scop în sine, devenind, culmea, teribil de plicticos! Și baschetbaliștii-fenomen de la Harlem Globetrotters ascundeau mingea până năuceau adversarii, dar nu uitau că țelul dantelăriei rămânea, oricum, aruncarea la coș. Băieții lui Pep au practicat, mai ales în a doua semi-finală, nu tiki-taka, ci, iertată fie-mi exprimarea, un deplin și absurd tiki-kaka. Echipa refuză să practice centrarea

strămoșească, în ideia (absolutizată) că nu se dă vrabia din mână pe cioara de pe gard. Decât să expedieze la nimereală mingea într-un careu răs-populat,  Barça preferă s-o-ntoarcă iar la mijloc, iar pe extremă, iar la dreapta, iar la stânga, iar... și iar... până ce, normal, într-un târziu, o pierde. Ca să se ia totul de la capăt după recuperare, la fel de sec, plicticos și neproductiv. Am avut de lucru, ca oștean în garnizoana Botoșani,  cu o mașină  pentru curățat cartofi la care trebăluiau elevii de serviciu la cantină I. Arșinel și M.R. Iacoban. Mașina era grozavă, nichelată, spuzită cu leduri indicatoare, zumzăia optimist, funcționa perfect, numai că... nu curăța cartofi: după ce era purtată printre tot soiul de cuțite și răzători, barabula ateriza în lighean neatinsă. Cică, mașina avea niște pinioane uzate, chestie, până la urmă, remediabilă. La Barça, ce angrenaje să schimbi, că aici e vorba despre o întreagă filosofie: dacă i-ai scos din tiki-taka, i-ai terminat! Chestia-i că adversarii au început să  se prindă: dacă se așează pe trei linii în fața porții și-i lasă pe barcelonezi să șarzeze până încărunțesc în marginea careului, n-au cum primi gol, și le rămâne șansa valorificării contraatacului. Posesia elevilor lui Pep n-are decât să fie zdrobitoare: fotbalul se joacă pe goluri, nu pe procente în caseta tehnică... Și totuși, ceva-ceva mă face să nu cer înapoi scrisorile de amor: în pofida impresiei de mecanism-ceas impasibil, imperturbabil și nedemontabil, în faptura Barçei pâlpâie și o țâră de suflet, rara avis în lumea crâncenă a fotbaluluide azi. Care antrenor ar părăsi o răs-titrată echipă atunci când i se pune în față un contract a cărui sumă s-o stabilească singur? Iată, Pep a făcut-o. Simte că, deocamdată, a terminat  ceea ce avea de spus. Îl doare inima pentru despărțirile certe (Puyol, Xavi, Alvez, poate și Pique), care n-or să întârzie mult. Nu vrea să fie el cel care să decidă plecarea băieților cu care a cucerit atâta glorie. Și toate astea în lumea pragmatică și de-sensibilizată a marelui fotbal, în care nu-ncap sentimentalisme și se judecă doar cu inima în portofel! Iată de ce va trebui, până la urmă, să revin tot la marea și vechea mea iubire, cerând iertare pentru gândul cel rău și ingrat. Barça-i o ființă cu suflet și trăiri omenești. Invingătoare ori învinsă, te quiero, Barça!