Mircea Radu IACOBAN

Cum promiteam, revin asupra „revistei veteranilor din Serviciile Române de Informaţii” (nr. 10/2012) pentru bunul motiv că pare o publicaţie incitantă. Poţi să fii sau să nu fii de acord cu punctele de vedere avansate, dar trebuie să recunoşti că merită luate în discuţie. După ce te obişnuieşti cu obsesia majoră (Iliescu, marele vinovat de toate cele, şi mai ales de destructurarea nemeritată a Securităţii – nu ni se spune, însă, care ar fi fost alternativa...), după ce, de voie, de nevoie, accepţi ghilimelele între care se scrie, obligatoriu, „revoluţia” română, după ce, în fine, treci peste tonalitatea nu tocmai adecvată dezbaterii post-festum a unor teme pe cât de vechi, pe atât de controversate (nici unul dintre autori nu-i încercat de umbra vreunei îndoieli; se operează, publicistic, sub semnul unui „dixit” suveran), după aceea, deci, poţi încerca să afli ceea ce-i realmente valoros şi să accesezi un tezaur de informaţie care merită scos la lumină.

Cât despre „destructurare”: până la înfiinţarea unei noi instituţii oarecum similare (SRI, 26 martie 1990), România nu a mai avut în funcţiune un sistem real de apărare informativă, iar „deficitul cronic de informaţii pentru securitatea naţională nu a încetat odată cu înfiinţarea instituţiei specializate a statului, ci avea să persiste încă o perioadă lungă de timp, cu consecinţe dintre cele mai nedorite pentru societatea românească” (pag. 77) Aşa-i. În timp însă, instituţia avea să crească într-un an cât altele în zece (aşa vine vorba, n-o luaţi mot-à-mot). 

Aproape toate articolele se citesc cu interes şi, de regulă, aduc în dezbatere elemente noi. Remarcabilă recenzarea cărţii lui Larry P. Watts dedicată criminalului de război Albert Wass, autor al unor sângeroase acţiuni de epurare etnică în Transilvania răpită prin Diktat şi condamnat apoi, inclusiv de Tribunalul de la Nürenberg. Acelaşi Wass (refugiat în USA) publică, în 1985, cartea „Genocide in Transilvania”, în care denunţă... genocidul românesc împotriva ungurilor! Toate ca toate, doar s-au văzut destule cazuri în care hoţul strigă „săriţi, hoţii!”, numai că, la cererea UDMR (urmată de o fatală lipsă de reacţie  a Guvernului român), Wass a fost reabilitat, ba chiar i s-a ridicat bust la Reghin, iar şcoli din secuime îi poartă numele! Avem, datorită Guvernului Năstase, o legislaţie ce condamnă antisemitismul, dar... antiromânismul flagrant nu-l condamnă nimeni!

În altă secţiune a revistei citim despre înţelegerea sovieto-germană de la Geneva (1990). Fără contribuţia „Vitraliilor” nu s-ar fi aflat, poate, niciodată despre dezvăluirile găzduite de revista britanică „Intelligence Digest” (1994).  În sept. 1990, la Geneva, sovieticii şi germanii ar fi căzut de acord, între altele, că „Ungariei i se va permite urmărirea scopului ei de a-şi recâştiga teritoriile pierdute după Primul Război Mondial prin Tratatul de la Trianon, în faţa României, Ucrainei, Cehoslovaciei şi Jugoslaviei”. N-aveam ştiinţă despre această înţelegere, căreia îi lipsesc doar... semnăturile lui Ribbentrop şi Molotov! A inventat-o spionajul britanic? La ce bun? De ce n-o dezminte nimeni?

Mai reţinem, din sumarul „Vitraliilor”, dialogul cu Filip Teodorescu despre evenimentele de la Tg. Mureş (1990), interviul cu Mihai Montanu, cel cu „trecere meteorică” prin vălmăşagul revoluţiei române, rememorarea cu tâlc privind „Verticalitatea generalului de la Palat”, prezentările unor evenimente grupate sub titlul generic „Propagandă pentru România, sau împotriva ei?” şi, pour la bonne bouche, extrem de documentatul articol (reprodus din „Cotidianul”) semnat de acad. Dinu C. Giurăscu şi încheiat cu triste concluzii: „tricolorul, patria, cultura, aportul românilor la istoria şi civilizaţia europeană, toate acestea sunt fie date la o parte, fie trecute într-un con de umbră tot mai accentuată.”

Veteranii din Serviciile Române de Informaţii se străduiesc să combată confuzia (indusă) potrivit căreia patriotism = naţionalism şi încearcă, pe parcursul celor 146 de pagini ale „Vitraliilor”, cât de cât s-o şubrezească. Câteodată, duşi de val, ies din limitele credibilului (un avion Cessna ar fi aterizat greşit la Tulcea fiindcă şi aeroportul din Constanţa, şi cel din oraşul Deltei se află în marginea unor comune cu acelaşi nume, Mihail Kogălniceanu – de parcă piloţii întreabă, la câte o răscruce, „bade, cum ajung la?...”), dar, în mare, demersul rezerviştilor se cuvine urmărit... operativ.