Mircea Radu IACOBAN

„Zeii nu dau tuturor nici făptură frumoasă, nici minte aleasă, nici darul vorbirii” – spunea Homer. Desigur, așa-i. Pe de altă parte, e-ndreptățită și zicerea „nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie”. Iată, mie unuia, de pildă, Ribery nu mi s-a părut a fi vreodată prea frumos, dar nici urât. Îi știu povestea nenorocită (la vârsta de 2 anișori, în urma unui accident auto, a fost azvârlit prin parbrizul mașinii și a rămas, bietul, desfigurat pe viață), știu că-i imoral, poate chiar inuman, să-i spui, fie și-n gând, „urâtule!” - dar, repet, nu i-am remarcat până acum, hăt târziu, hâzenia trăsăturilor brăzdate de cicatrice și dinții răsfirați ca niște pavele desfundate. N-aveai nici când, nici de ce să te uiți atent la chipul lui Frankenstein (cum îl porecleau copiii din Boulogne sur Mer) devenit idol al gazonului, fiindcă înainte de toate te vrăjea perfecțiunea fazei, acuratețea execuțiilor și frumusețea în sine a marelui fotbal, pogorâtă egal-generos și peste făptura actorilor cu crampoane.

Impresiona și povestea adolescenței lui Ribery, care, la 17 ani, căra moloz cu sacul pentru a-și întreține familia (din fotbal câștiga, la US Boulogne... 150 de euro pe lună!) și semăna cu basmele lacrimogene tip „Cenușăreasa”. Când eroinei i se potrivește condurul, toate umilințele și nedreptățile de până atunci sunt spectaculos răzbunate, victoria binelui încununând apoteotic destinul învingătorului. Lui Ribery, condurul i l-a potrivit Hagi, când l-a adus la Galata și l-a propulsat în fotbalul european. De unde a ajuns la Bayern (contra 25.000.000 de euro!), unde a câștigat două titluri și două cupe, jucând 160 de meciuri, marcând 57 de goluri și „filtrând” 81 de pase decisive. Cine să mai cerceteze cusurul alinierii dinților unui superstar ridicat din mizeria mahalalei orașului-port („mirosea peste tot a urină” – își amintește Franck) până în cele mai înalte sfere ale notorietății și bunăstării?  Drept pentru care și eu, și restul muritorilor seduși de povești cu final rozaliu nu-l mai vedeam nici frumos, nici urât: era Ribery, unicul, formidabilul. Atât!

Până la ultimul meci al lui Bayern în Champions League, când am avut neașteptata revelație a lui Ribery-cel-urât. Fotbalul i-a dat aură, fotbalul (trădat) i-o ia, fiindcă marele Ribery a început să se dea lovit când adversarul trece un metru pe-alături și-și pune singur piedică, doar-doar obține cevașilea. Se tăvălește aiurea pe iarbă, precum fotbaliștii din bietele campionate ale românilor, care, în loc să joace mingea, joacă teatru. Ribery – marele Ribery! – cere vehement hențși penalty când mingea, vede tot stadionul, văd arbitrii, văd milioanele de telespectatori, lovește clar pieptul fundașului advers. Pur și simplu, minte în văzul lumii! Nu pot să-i dau crezare neelegantului Bacon („Toate persoanele diforme sunt foarte îndrăznețe”), nici acelora care, abuziv și discriminatoriu, încearcă să transfere puseele de nesinceritate și agresivitate în contul noii religii adoptate de Ribery (a trecut la mahomedanism); cred, mai degrabă, că-s primele semne ale începutului sfârșitului în fotbal: acuși împlinește 30 de ani, efortul consumă, marea performanță fizică nu-i mai este chiar la îndemână, așa că, până ce se vor lămuri deplin arbitrii cum devine cazul, Ribery cere pomană și (încă) primește. Nu-s de neluat în seamă nici antecedentele educației străzii din mahalaua portului: pun mâna în foc că, de-ar avea nu 29 de ani, ca Ribery, ci 969, ca Mathusalem, Messi tot n-ar apela la astfel de recuzită jalnică de circ. Fiindcă, până la proba contrarie, cred că barcelonezul ține la însăși demnitatea fotbalului!

Urât a început să mi se pară, mai nou, și Drogba. Era, pe gazon, împărat. Acum, tot pe gazon, începe și el să cerșească. Toate se duc la vale!           Cantemir numea fenomenul, în latinește, „historia incrementa atque decrementa...”