Mircea Radu IACOBAN

Scriam, mai demult, că grație privilegiului de a fi prim-lector al unor cărți care „stau să se nască”, am bucuria celei dintâi semnalări a iminentei apariții. Prefațez, acum, o altă lucrare a profesorul Mihai Pricop, de la Universitatea de Medicină din Iași: autorul abandonează din nou postura specializării care l-a impus ca practician și ca dascăl al atâtor generații de studenți, spre a opera în zona pe care am putea-o denumi „medicina sufletului”. De data aceasta, evadează și mai flagrant dintre hotarele profesiei, trecând decis, cu arme și bagaje, de partea filosofiei – prin teritoriul minat al căreia cutează cu dezinvoltură incursiuni în lumea ideilor, pledând statornic pentru raționalitate, judecată corectă, sănătate profundă a spiritului, decență, demnitate, neîmpăcare cu sine. 

Citez din Introducere: „Viața este scurtă, plictisitoare și toată se petrece dorind. Îți amâni în viitor odihna și bucuriile, adesea la acea vârstă la care au și dispărut cele mai bune avuții: sănătatea și tinerețea (...). Dacă viața este nefericită, e greu de suportat; dacă este fericită, e îngrozitor s-o pierzi. Ajungi la același lucru.” Sigur că, după cum spunea Cicero, „facem viața și mai mizerabilă deplângând-o”, așa că Mihai Pricop caută temeiuri pentru a afla stropul de încredere și speranță pe care însăși tragedia condiției umane pare a ni-l refuza.

Așezată sub un titlu-invitație-manifest („Carpe diem”), cercetarea profesorului ieșean nu invită, desigur, la asceză și renunțări, dar nici la excese de orice fel, ori la translarea tuturor speranțelor către o ipotetică viață viitoare. El pledează pentru echilibru și pentru aflarea căii prin care se poate acorda credit aceluiași Cicero: „Scurta durată a vieții este destul e lungă pentru a trăi cum trebuie și fericiți”. Prima jumătate a cărții propune o trecere în revistă a câtorva momente importante din istoria filosofiei. Înainte de orice, este de apreciat invitația la coborâre avizată în preajma antichității grecești și romane, teritoriu care (și datorită limitelor actuale ale școlii de toate gradele) este parcurs rar și tot mai puțin temeinic. Se uită că lumea nici  n-a început, nici nu se sfârșește cu noi; gândirea anticilor poate oferi sugestii valabile nu numai pentru veacul XXI, ci și celor ce or să vină după noi. Este de-a dreptul reconfortant să revezi truda strămoșilor întru adâncirea cunoașterii de sine și să detectezi „in nuce” atâtea începuturi antice în demersuri filosofice moderne! 

Al doilea merit real al acestei prime părți (Roma antică, antichitatea greacă, materialismul hedonist, Epicur, Sappho, Titus Lucrețiu, Quintus Horatius, sfârșitul antichității) rezidă în cantitatea de informație oferită cititorului, inclusiv celui avizat. Și capitolele următoare (Friederich Nietzche, Creștinismul, Calități și defecte, Sănătatea, Femeile, Munca, Sexualitatea  – bine dezvoltat și foarte bine scris – Tinerețe, Bătrânețe, Moarte) aduc profitabil belșug de informație, fiind utilizate și surse care nu-s chiar la îndemâna oricui. Autorul nu-și consideră investigațiile într-un domeniu sau altul operațiuni închise, finite. Sunt reluate unele teme din cele trei volume de eseistică publicate la Editura „Institutului European” (bătrânețea, prietenia), păstrându-se aceeași perspectivă, dar aducându-se un consistent plus de argumentare.

Când am observat că Mihai Pricop „derapează”,  publicistic vorbind, de pe calea mai comodă pentru el a cărții de specialitate, domeniu în care s-a impus suveran de mult, îmi ziceam că va migra fie spre literatură, asemenea confraților Gr.T. Popa, Sașa Pană, Vasile Voiculescu, I.I. Mironescu, fie spre critica și eseistica plastică. Iată însă că, mai mult sau mai puțin surprinzător, a virat direct către filosofie (semne, totuși, se puteau distinge în celelalte cărți…), cutezând o întreprindere deloc la îndemâna oricui. Fiindcă, după cum spunea Heraclit, „nu vei găsi hotarele sufletului dacă ai străbate toate drumurile, atât de adâncă este taina lui”. Și nu un atât de ambițios și utopic demers către fruntarii prea îndepărtate, ori chiar inexistente, propune Mihai Pricop, cât mai degrabă o jalonare a traseelor sigure, pe itinerarii certificate de propria-i experiență de viață, dublată evident de solide și atât de diverse lecturi.

Deci, carpe diem!

P.S. Revista Canadiană „Destine” (Montreal) și revista israeliană „Anima news” reproduc, din Monitorul de Suceava, articolul nostru„În rest, tăcere”.