Mircea Radu IACOBAN

Dl Patapievici începe să devină un caz. Am arătat, cu alt prilej, că, absolut regretabil, poartă povara unei acuze nemeritate: bazaconia cu „cadavrul din debara” n-a zis-o el. Adică, a spus-o, dar cu alt sens – total invers: „unii  consideră că...” Nu-i vorba despre o maculare a imaginii poetului; dimpotrivă, sunt condamnați cei care (vorba unui critic) „nu pot ieși din ograda literaturii române decât dându-i un bocanc în gură lui Eminescu”. Și totuși, dacă  vei întreba în dreapta și-n stânga, vei constata că patru subiecți din cinci sunt siguri că-i Patapievici autorul enormității cu „cadavrul din debara”. Explicația este simplă: acuza se profilează pe fondul unei atitudini general disprețuitoare față de români și România – culmea, tocmai din partea directorului Institutului Cultural Român, instituție destinată să promoveze valorile noastre naționale.

Antecedentele te lasă să crezi că Patapievici ar fi putu emite teza ce a revoltat o țară, numai că, întâi de toate, a spus-o în alt sens, și, apoi, autorul a declarat nu o dată că și-a modificat radical părerile despre români: vechile afirmații nu-l mai reprezintă. Ceea ce poate fi întru totul plauzibil: dumirirea târzie nu-i numaidecât voluptate națională; se practică pretutindeni de când hăul, mai ales în preajma marilor schimbări de traiect politic general. Discutabile sau nu, ele se aseamănă, pe undeva, cu „revelațiile” mai mult sau mai puțin sincere ale țăranilor din piesele și cărțile colectivizării. Într-un soi de GAC al ideilor politice se încearcă astfel accederea astăzi; a rămâne, în contra curentului, truditor singuratic pe postata convingerilor tale nu-i tocmai profitabil. Înscrierea în trend devine cvasi-obligatorie, drept pentru care se produc „dumiririle”, cu repoziționările adiacente. Repet: nu văd de ce n-ar fi, unele, sincere. Ba chiar mă întreb de ce le-am suspecta, câtă vreme nimeni nu-i sortit să rămână încremenit într-un stadiu revolut al convingerilor.

Marile revelații pot justifica până și trecerea direct la inamic – la urma urmei, am văzut că ditamai partidul a trecut într-o noapte de la stânga la dreapta. Cazuri individuale sunt și mai răsunătoare. Iată, de pildă, ce traiectorie spectaculoasă prezintă evoluția dlui Tismăneanu: în Dicționarul politic (Editura Politică, 1981), domnia sa condamnă... capitalismul, considerând drept logică și incontestabilă victoria finală a comunismului, „formațiune social-economică superioară în dezvoltarea societății” (pag.98). Între timp, autorul s-a dumirit, s-a luminat, nu mai consideră capitalismul un „pericol mortal pentru însăși condiția umană” (pag. 63), nici că revine comunismului misiunea de „a asigura progresul rapid al tuturor popoarelor, realizarea unei lumi mai drepte...” etc., etc.

Nu mai că - și aici e aici – quod licet Jovi, not licet... Legea dublului standard, exprimată sintetic de proverbul românesc „pentru unii mumă, pentru alții, ciumă” acționează în toată voia și-n toate etajele și compartimentele societății românești. „Ai noștri” pot trece nonșalant dintr-o barcă (ideologică) în transatlanticul aflat pe val, în vreme ce „ai voștri” sunt sortiți să rămână în veci cu eticheta aplicată cândva și poate, acum, silnic menținută pe frunte. Paradoxal, Goethe observa că „Nu este nimic mai inconsecvent decât cea mai mare consecvență, pentru că produce fenomene nefirești care, în cele din urmă, se schimbă brusc în contrariu.” Asta într-o societate normală; la noi, inconsecvența devine invers, temei al consecvenței – n-avem un partid al inconsecvenților adoptat părintește întru susținerea arcului guvernamental? Revopsirile, fie de nuanță, fie totale (adică, din alb, negru și invers), sunt când acceptate cu lejeritate (unora), când respinse cu vehemență (în cazul altora). Până când se va inventa șublerul minune capabil să măsoare investiția de sinceritate a gestului politic (vă dați seama ce ar mai rămâne din întreaga noastră clasă de politicieni!) s-ar cuveni să ne simțim obligați a aplica, barem de principiu, aceleași reguli ale jocului și într-un caz, și în celălalt... La „cazul Patapievici” vom reveni, fiindcă, pare-se, nu mai este vorba de aplicarea unui dublu standard, ci... de nici un standard!