Mircea Radu IACOBAN

„Lumânărică era un calic zdrențăros, fără un loc de adăpost pe lume, căci el era pretutindeni, dar odihna culcușului lui nicăieri. (...) La cel mai mare și la cel mai mic, la Domn, la Mitropolit, ca și la cel din urmă țăran, ușa era deschisă pentru solul neodihnit al nenorocirii, care nici ea nu poate să odihnească. A-l lăsa pe Lumânărică să iasă cu mâna goală era un păcat așa de greu, încât nici cel mai crud n-ar fi fost în stare a-l săvârși, căci o lumină de Dumnezeiască milă ieșea din zdrențele sale.” Așa îl vede Iorga pe cerșetorul ieșean Lumânărică, un destoinic moldovean trăitor la mijlocul veacului XIX. Despre care ne-am încumetat și noi să scriem – vezi Monitorul de Suceava, 3 iunie 2010.

Alături de Eugen Simion (autorul unei semnalări similare în „Cultura”, dec. 2008), ne-am ales cu  reproșuri în cartea proaspăt tipărită „Cerșetori pentru Hristos” (p. 20). Autorul, Gh. Samoilă, fost bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară, pare pur și simplu obsedat de pitorescul Lumânărică, care-i apare ades în viziuni, îl îndeamnă și-l sfătuiește. Mai rar asemenea relație între cercetător și obiectul cercetării, dar trebuie spus că, în pofida subordonării totale a autorului față de temă, volumașul este cu adevărat un model de investigare exhaustivă. Nu cred că viitorul ar putea să ne rezerve surpriza aflării vreunui document care să-i fi scăpat dârzului scotocitor – ajutat și de faptul că a lucrat într-una dintre cele mai prestigioase păstrătoare de memorie culturală arhivată, BCU Iași.

Să încercăm a lămuri, înainte de toate, reproșul că n-am putut înțelege „comportamentul suprafiresc, <anormal> al lui Lumânărică”. Așspune că... exact dimpotrivă: articolul nostru se intitula „Anormali?” – deci, cu semnul întrebării, tocmai pentru a contrazice capitolul din „Istoria Orașului Iași” de N.A. Bogdan („Câteva tipuri anormale”, pag. 492), carte din care autorul declară a fi aflat prima oară despre personajul ce a ajuns să-l preocupe până la obsesie. Cât despre dilema vindea lumânări/dăruia lumânări (sau, pur și simplu, purta totdeauna în mână o lumânare aprinsă), chestiunea nefiind deloc lămurită, tot acolo se ajunge, fiindcă flăcăruia însoțea totdeauna gestul solicitării de danie – cam cum se petrece azi, dar fără urmă a încărcăturii de sinceritate – când ți se înmânează gratis o iconiță, după care urmează cererea de dare a obolului. Nu mai reluăm povestea lui Lumânărică în sine, fiindcă vrem să credem că s-a aflat despre cerșetorul ce înzestra biserici și ajuta sărmanii din scrierile lui Negruzzi, Lovinescu, Vianu, Iorga ș.m.a. Doritorii de amănunte pot accesa chiar și un site, www.luminarica.ro, creație, pare-se, tot a lui Gh. Samoilă, câtă vreme la adresa respectivă de internet este postată taman cartea la care ne referim.

Mai util pare-ni-se a înfățișa barem o parte dintre îndoielile ce se mențin și după închiderea cărțuliei. Prima ar avea în vedere inscripția de pe cutia de tablă aflată în gropnița bisericii Talpalari Iași: „aici sunt oasele... (Beldimanilor, n.n.); osăbit Lumănerică și Proculeasă”. Lectura acelui și ca introducând (prescurtat) un nume de familie masculin este forțată și neromânească. Mai degrabă pare a fi vorba despre osemintele unei femei, o „Proculeasă”, după cum indică și sufixul productiv în epocă. A doua s-ar referi la propunerea, constant sugerată, de accedere a lui Lumânărică în calendar, adică, includerea lui printre sfinții ortodoxiei românești. Dicționarul zice așa: sfânt este „persoana care și-a consacrat viața apărării religiei și care, după moarte, este făcătoare de minuni”. Capitolul minuni post-mortem fiind firav reprezentat în bibliografie, Gh. Samoilă aduce informații din sursă proprie privind un meduloblastom pe creier vindecat datorită rugăciunilor adresate direct lui Lumânărică de pacienta operată la Spitalul „N. Oblu”, apoi despre resorbirea unui angioedem ereditar tratat la Tg. Mureș(unde a fost considerat eroare de diagnostic...), precum și despre „alte două persoane despre care am cunoștință”, vindecate total de cancer în urma implorării aceluiași Lumânărică. Cum se vede, deși încă nu-i sfânt cu acte în regulă, cerșetorul ieșean (de fapt, bârlădean) este deplin înzestrat cu puteri vindecătoare. Nu știm dacă solicitările pot fi adresate și direct, la www.luminarica.ro.

Ultima parte a acestei merituoase cărți pare a fi scrisă în transă mistică.