În 1956, Hruşciov a convocat ambasadorii la Moscova ai statelor occidentale pentru a le ţine un discurs total în afara uzanţelor diplomatice: „Istoria este de partea noastră! O să vă îngropăm!” A urmat, în 1960, bătaia cu pantoful în pupitrul tribunei de la ONU: „O să vă învingem! La noi, producţia de rachete e pe bandă!”
Agresivitatea primitivă a lui Hruşciov se întemeia pe două realităţi predictibile: iminenta experimentare a bombei atomice cu puterea de peste 57 milioane tone trotil şi la fel de iminenta expediere a primului om în cosmos. Ambele evenimente producându-se, URSS avea asigurat, în respectivul moment, statutul de posesor al celei mai puternice arme nucleare, dimpreună cu deţinerea locului I în producerea rachetelor cu rază lungă de acţiune.
Avea să urmeze, se ştie, extrem de primejdioasa criză a rachetelor trimise în Cuba (de notat: cu toată împotrivirea lui Fidel...) Ceea ce nu se ştie şi abia acum publicul larg află este că ruşii blufau: în toată măreaţa Uniune exista, atunci... un singur exemplar al unei rachete capabile (teoretic) să atingă coasta de est a Americii! Iar NATO avea la dispoziţie, în afara posibilităţilor de reacţie directă a USA, rampele de lansare din Turcia, Italia, Marea Britanie...
Stropşeala lui Hruşciov ar fi avut ceva temei dacă în imensitatea ţării sale ar fi fost amplasate, prin puncte diverse, câteva sute de rachete intercontinentale. Dar, cum aflăm din cartea lui Victor Suvuror intitulată „O să vă îngropăm!” (Ed. „Polirom”, 2012), exista un singur exemplar al unei astfel de arme – 8K64, şi acela cu funcţionare problematică. Cum încă nu exista ochiul satelitului, spionajul se baza pe... spioni, iar americanii nu deţineau suficiente informaţii veridice şi nu prea ştiau ce să creadă.
Victor Suvuror (de fapt, îl cheamă Rezum) a fost ofiţer în Direcţia Generală de Informaţii a Ministerului Apărării al URSS. În 1978 a „defectat” (ciudat termen!) şi s-a stabilit în Anglia, unde, bineînţeles, a fost imediat încadrat ca analist de informaţii în sistemul NATO. Înzestrat cu condei ager şi cu umorul amar al hazului de necaz, Suvurov a început să scrie cărţi remarcabile privind cel de al doilea război mondial văzut din dublă perspectivă: mai întâi din aceea a ofiţerului rus implicat direct şi executant mut al ordinelor STAVKA, apoi din aceea de „defector” cu acces la bibliografia generală a războiului şi, poate, la anume informaţii protejate. Personajul principal al cărţii este colonelul Oleg Penkovski, care şi-a sfârşit zilele în faţa plutonului de execuţie de la Lubianka, învinuit (pe bună dreptate!) de înaltă trădare. Numai că nu ne aflăm în faţa unui „defector” obişnuit, care, trecut dincolo, se pune în slujba inamicului, ci de un membru al celor mai înalte cercuri militare moscovite rămas la post, de unde trimitea informaţii cu ajutorul diplomaţilor străini.
Disidenţă „la vârf”? Greu de spus. Luptă pentru putere? Nici asta nu-i sigur până la capăt. Ciudata misiune a lui Penkovski consta în avertizarea Americii precum că URSS e-un tigru de hârtie: n-are decât o rachetă, şi aceea pe jumătate oloagă. De ce trebuiau să afle americanii? Pentru... a tempera cursa înarmărilor. Nu mi se pare o motivaţie plauzibilă până la capăt – aici, Suvurov rămâne dator cu un plus de explicaţii. Interesant este că americanilor, delaţiunea lui Penkovski (ajunsă la Washington via Londra) nu le-a picat deloc bine! A receptat-o armata, care n-avea nici un interes să determine anularea programelor de înarmare subvenţionate generos de guvern. Prima grijă a fost să se aşeze cuvenitul semn de întrebare la adresa credibilităţii lui Penkovski: mai bine să-l considerăm pion otrăvit, menit să domolească eforturile de înzestrare ale inamicului. Penkovski n-a fost crezut nici când a încercat să demonstreze că arsenalul de rachete dispus în Cuba n-avea cum primejdui cu adevărat USA. Rezolvarea: Penkovski a fost trădat de... englezi (!), condamnat la moarte de ruşi şi executat. De, americanii n-aveau interes nici să-l creadă, nici să-l asculte şi nici să-l menţină! Amintindu-ne cât de repede au recuperat ruşii în domeniul tehnicii rachetelor, nu ne rămâne decât să apreciem eroarea americanilor ca fiind... necesară şi rodnică...