Mircea Radu IACOBAN

Sfârșit sărbătoresc de săptămână: mult fotbal. Cabliștii mei (UPC) nu mă răsfață deloc și, când e un meci mai de Doamne-ajută, trebuie să mă bejenesc pe la amici blagosloviți cu Digi și Dolce, ceea ce presupune  telefoane, drum, conversație, amabilități de salon, cravată și flori din parte-mi, deranj, tratațiuni și obligații în contul gazdelor („Iar e meci, precis iar vine ăsta... Ooo, poftiți, vă așteptam, nici nu știți ce mare bucurie ne faceți!...) Și când mai pică și câte un meci al Barcelonei, ce mai, adevărată sărbătoare! Altfel, ce să fac, țin cu Steaua... în contumacie. Cum se știe, Steaua este o mare echipă europeană, imbatabilă pe continent – ca să nu mai vorbim de România. Se-ntâmplă, extrem de rar, să piardă câte un punct-două-trei, dar atunci acționează forțe și cauze ce depășesc puterile Piperei.

Prima – pronia cerească. Deși relațiile lui Becali cu Cel de Sus sunt vizibil consistente și consolidate, vizitele și daniile de la Athos se pare că n-au fost suficiente pentru totala captare a bunăvoinței Atotputernicului, solicitat și de părțile adverse, cărora, din când în când, li se mai lasă câte o fărâmitură, întru prevenirea acuzei de discriminare. Așa se face că adventistului Sabău (sau ce alt cult/sectă va fi reprezentând Neluțu) pronia cerească i-a acordat cele trei puncte lumești refuzate hiperortodoxului Becali. N-avem căderea să luăm în discuție hotărârile Divinității; așa s-a decis acolo, sus, așa a rămas pe tabela de marcaj. Avem însă o bănuială: poate că și pe bunul Dumnezeu au ajuns să-l oripileze bădărăniile și grosolăniile idioate ale lui Becali. Și l-a avertizat: „fiule, ai întrecut de tot măsura, dacă pământenii tăi te rabdă, treaba lor; noi te lăsăm să apari la tv mai des decât Băsescu, să arăți exact nației câtă minte ai, dar nu-i cu putință să-ți stuchești la nesfârșit semenii, debitând enormități și acuze de mahala. Dacă nu te sancționează ai tăi, ne autosesizăm și te lucrăm noi, de sus în jos.” 

A doua– desigur, arbitrii băștinași, care complotează tenace împotriva echipei lui Becali. Eu unul aș crede că de multișor ni s-a pus degeaba pata pe arbitrajul autohton, căruia, la notare, în acordăm (ca la gimnastică) o categorisire valorică inferioară. Am avut, la școala elementară din Ițcani, un profesor bătut în cap care spunea că nota 10 e-a lui Dumnezeu, 9, a profesorului, iar elevul excelent poate avea parte de cel mult 8. Ați văzut, în ultimul an, o notare cu mai mult de trei stele a vreunui arbitraj? Adicătelea, n-am avut nici un arbitraj bun, hai să nu zic foarte bun? Exclus! În aprecierea arbitrajelor noastre se pornește de la maximum „mulțumitor” în jos: nu-i asta o dovadă clară că ne subapreciem cronic fluierașii mioritici și nu-i considerăm capabili de prestații mai înalte decât genunchiul broaștei? Pretutindeni în lume arbitrii mai greșesc, fiindcă n-au la îndemână, ca telespectatorul, șapte reluări cu încetinitorul, din unghiuri diferite, dar nu-i porcăiește nimeni în halul ăsta și nu li se face proces de intenție pentru fiecare aut acordat pe dos. Și aici campion e Becali, secondat cu brio de Porumboiu & comp.

A treia cauză pentru înfrângerea Stelei ar fi... dezumflarea mingii. Mare pacoste cu dezumflarea asta! Se fac mici măgării și la case mai mari (madrilenii îngustează terenul când primesc vizita Barcelonei...), dar culmea-i că, în repriza I-a, cu minge normal umflată, Steaua a jucat mai prost decât într-a doua. Ca să nu mai vorbim de faptul că aceeași minge bleagă a servit ambelor echipe! Eu unul, totuși, înclin să dau crezare poveștii cu dezumflarea, menită să ducă la trageri de timp – soluție, pe undeva, asemănătoare cu „indicația” lui Dinu Gheorghe să se arunce mai multe mingi (atenție, nu mingii) în teren. Dar asta să fie explicația înfrângerii, nu ieșirea tălâmbă a înfumuratului Tătărușanu, conjugată cu prestația modestă a unei echipe de pluton cum a ajuns Steaua?

Da, despre „dezumflare” s-ar putea vorbi, dar în alt sens: dezumflarea generală a fotbalului românesc, ajuns fleașcă unde a ajuns.