Mircea Radu IACOBAN

Am un amic căruia așavea câte ceva să-i reproșez, da’ c-ar fi încet la minte, credul, naiv, ușor de îmbrobodit, nici într-un caz. Îmi citește din Ziarul de Iași (20 martie, pag. 3A) o știre („Pensionar jefuit de 1.000 de lei prin metoda detergentul”) și oftează:

- Ăsta-s eu.

Și-mi istorisește o întâmplare care, dincolo de amarul chestiunii în sine, pune în evidență reale merite artistice, consistentă pricepere într-ale caracterologiei, plus inventivitate și știință a improvizației din partea (și de partea)… hoțomanilor! Vremea infractorului care-ți dădea cu parul în cap ca să-ți umfle portofelul a trecut de mult; mai practică raptul cu violență dezaxații, disperații, drogații. Adevărații profesioniști de școală nouă operează cu metode preluate din panoplia artisticului, drept pentru care merită să le consemnăm prestația cu cronici sincer admirative. Ceea ce și facem. Va să zică (relatează amicul păgubit) sună cineva la ușă. Se duce și deschide: în prag, o jună faină, focoasă și elegantă îl întreabă dacă nu-i interesat să se implice într-o promoție cu detergenți gratuiți de ultimă generație. Amicul o refuză: „don’șoară, a mai fost cineva care, după ce m-a bătut juma’ de oră la cap, mi-a cerut să le plătesc.”

- Domnule, se poate? Suntem firmă serioasă, oferta-i complet gratuită. Uitați-vă ce am aici.

Și începe să scoată dintr-o sacoșă fel de fel de pungi și cutii fosforescente; poți s-o lași să le înșire pe prag? Musafira este poftită în casă. Îl chestionez pe amic:

- Dacă era o babă știrbă, îi dădeai drumul?

După matură cugetare, vine răspunsul sincer:

- Mă tem că nu.

Fiind vorba despre o chestiune gospodărească, juna este poftită în bucătărie, unde, pe masă, se clădește o îmbietoare piramidă cu detergenți a-ntâia.

- Pe care-l vreți?

- Gratis?

- Evident.

- Păi, știu eu...

- Pot să vi-i ofer și pe toți; o să trebuiască să-mi semnați o listă de primire. Cod numeric personal, chestii d-astea.

Încântat, amicul se duce să caute pix și coli de hârtie. Scrie după dictare; din instinct, dă să mai dreagă câte o propoziție știrbă, însă firma nu acceptă decât formulări-stas, așa că ia altă foaie și începe de la capăt, strict conform celor ce i se indică. Treabă grea, fiindcă trebuiesc menționate nu numai denumirile produselor, ci și gramajele, plus date tehnice de pe ambalaje. Musafira tușește și se jelește:

- E-un curent pe scările astea de bloc! Ieri am răcit de mi s-au umflat ganglionii!

Cum amicul n-a reacționat cu suficientă compătimire, juna îi prinde mâna și i-o apasă pe gâtul de madonă. Nu știu dacă au fost dibuiți ori nu ganglionii, dar gazda, subit interesată de starea sănătății promotoarei, s-a oferit să-i facă un ceai. Dialogul umanizându-se, în continuare s-a discutat cald și calm despre proprietățile curative ale ceaiului de pojarniță, comparativ cu cel de crușin... drept pentru care se strecoară o greșeală în fila a doua a procesului verbal de primire-predare. Amicul dă s-o corecteze cu pixul, dar nu i se îngăduie:

- O, nu, Firma nu admite ștersături.

Așa că fila a doua se va scrie din nou. Musafira tușește de-a dreptul      îngrijorător și-și pipăie subsuoara:

- Poftim, și aici ganglioni.

Amicul așteaptă invitația să se convingă manu propria; aproape că schițează gestul către axilă, dar promotoarea se ferește pudic și foșnește picior peste picior:

- Lăsați, nu...

Răstimp în care, în camera de alături (titlu al unei piese de Everac) alt spectacol, dar mai prozaic și mai precipitat: o nebănuită asistentă a operatoarei șefe, cotrobăind sertarele, a găsit pensia, a șterpelit-o și s-a mistuit pe scări. După care s-a produs și despărțirea din bucătărie; amicul susține că nu i-a pupat mâna musafirei, da’ nu-l cred. După ce a condus-o ceremonios, s-a-ntors victorios să admire cu încântare purcoiul de detergenți căzuți din cer. Promoție gratuită.