Mircea Radu IACOBAN

Cuvântul german care desemnează înlocuitorii, ersatz, l-am cam uitat. Definiția din dicționare: „o imitație ori substitut inferior și artificial”. „Nechezolul” românesc ilustra, pe vremuri, cel mai bine conceptul de ersatz: ne prefăceam că bem cafea, cu ritualul aferent, deși prea bine știam că în ibric fierbe cicoare și ce se mai găsea la Alimentara pe atunci. Ersatz era, la alt nivel, și Marea Adunare Națională – titulatură menită să legitimeze un substitut în locul adevăratului Parlament. Dar, întreb, acum avem Parlament autentic sau tot un soi de ersatz menit să „marcheze locul” și să dea cât de cât onorabil în imaginea fâlfâită a democrației românești?

Mai avem sport sau tot de ersatz e vorba? Avem justiție și școală cum scrie la carte, avem sistem sanitar la standarde europene, avem transporturi de secolul XXI ori punem în loc... nechezol și iar nechezol? Am avut parte de tot soiul de ersatz-uri în viața politică și culturală a României de odinioară, unde „Cântarea României” a debutat sub titulatura „Omagiul Patriei, conducătorului iubit” (virgula ținea locul conjucției și) pentru ca, peste noapte, să dispară biata virgulă, rezultând că... întreaga patrie n-are altceva mai bun de făcut decât să-și omagieze din rărunchi preaiubitul conducător!

Ieșirea din „epoca de aur” a dat speranța că vom scăpa, în fine, de substitutele artificiale și, în numele adevărului, cafeaua va redeveni cafea, parlamentul, Parlament, cultura, Cultură și libertatea, Libertate. Dar ideea de ersatz a supraviețuit și proliferează, instalându-se tot mai temeinic acolo unde ne așteptam mai puțin. Avem o Curte Constituțională total apolitică sau un înlocuitor ce-și face jocurile după cum i se cântă și după cum îi dictează interesele? Până și muzica populară, bănuită oază de autenticitate, a devenit un altceva care ocupă locul altcuiva, câtă vreme soliști înveșmântați în costume fantasmagorice lălăiesc texte de ei inventate și total străine folclorului  autentic.

Romanul românesc tinde a fi detronat și el de ersatz-ul pornografiei redescoperitoare a „fructului oprit”. După ce ne-a cunoscut la noi acasă, Mario Varga Llosa a pus degetul pe rană, caracterizând literatura noastră actuală în termenii „superficială, dar inventivă” - adevărată definiție metaforică a ersatz-ului. Și chiar așa-i! Nici o cărticică în care se detaliază anatomic și fiziologic intimități de alcov nu poate atinge profunzimile romanului adevărat, apt să opereze cu talent, pătrundere și intuiție în zonele puțin sondate ale psihologicului și să aducă plusul de cunoaștere umană izbutit de adevărații romancieri ai veacului XX. În teatru, sondările de-a dreptul abisale izbutite de Caragiale („Năpasta”) nu vor putea fi niciodată înlocuite de ersatz-uri de genul spectacolului „Cepulamea” („one man comedy”) la care ne-a invitat cu ceva vreme în urmă teatrul bucureștean „Green Hours” – indiferent de aplauzele snoabe ale celor dispuși să considere că „altceva” este atributul suprem al valorii autentice.

Copilul teribil al veacului trecut, televiziunea, continuă să se scufunde în ersatz de doi bani. Marcat apăsat de zenitul tele-creației românești „Cine se dezbracă prima”, micul ecran, nutrit din belșug de cugetările feciorelnice ale Columbencei, dovedită, mai apoi, prostituată, continuă cu insistență vinovată să împlânte în mentalul nației pseudomodele ridicole și-n gând, și-n faptă, becalizarea părând a fi țel suprem al politicii de stat! Televiziunile au luat-o cu totul  razna, cedând fără luptă în fața prostului-gust și a nevoii de rating cu orice preț. Din ce în ce mai puțină cultură adevărată își face loc pe micul ecran, spre a trimite electronic în popor dramele de la coafor, ciorovăielile politice cu etern aceiași combatanți și suferințele chivuțelor din Chitila traduse de amanți, totul asezonat cu țâțe goale fluturând în cadru.

Ne scufundăm în ersatz.