Mircea Radu IACOBAN

Când am citit prima oară „Jurnalul”  în care-s consemnate activităţile zilnice ale generalului (apoi mareşalului) Antonescu, am fost şi n-am fost frapat de frecvenţa cu care, printre numele celor primiţi în audienţă, figura acela al Veturiei Goga. Reluând lectura cu creionul în mână şi notând fiecare apariţie a Veturiei în diverse împrejurări protocolare, am ajuns la constatări cu totul surprinzătoare: în anul intrării României în război, 1941, când ţara fierbea, factorul militar prevala în toate cele, văduva lui Octavian Goga, fără nici o funcţie ori atribuţie oarecare, a avut 31 de întâlniri cu Ion Antonescu! Șapte primiri „la cerere”, 14 participări la cine „restrânse” (trei-patru persoane, plus mareşalul), zece invitaţii la dejun –  între 15 martie şi 23 noiembrie, deci, pe parcursul a numai opt luni! Și nu-i vorba despre simple întâlniri de bon-ton, amical-protocolare, câtă vreme unele au avut loc precipitat, „pe roţi”, în automotorul ce-l purta pe Antonescu în inspecţiile militare (14 noiembrie, 23 noiembrie), ba chiar şi pe front, unde, la 15 septembrie, Veturia a cinat în vagonul mareşalului, staţionat lângă Tighina.

Poetul Octavian Goga, fost ministru şi prim-ministru, murise (suspect) de trei ani şi, ciudat, influenţa Veturiei în loc să se diminueze, creştea! Graficul primirilor la „conducătorul statului” arată că vizitele aveau loc aproape săptămânal, iar în unele perioade, chiar zilnic (20-21-22 aprilie, 6-7-8 septembrie, 18-19-20 octombrie). Obişnuitele motivaţii „lumeşti” nu funcţionează în cazul lui Antonescu: n-are cum fi suspectat de simpatii vinovate, nici de slăbiciuni care să justifice tratamente preferenţiale acordate unor amiciţii dezinteresate. Constatările noastre cifrice vin mai degrabă în sprijinul ipotezei că Veturia juca un rol important în ţesătura cu încâlcite iţe a spionajului vremii. Fapt, de altfel, susţinut de mai mulţi autori, între care şi Mircea Goga, profesor la Sorbona şi strănepot al poetului.

Dan Brudaşcu, posesor al unui doctorat Goga, crede chiar că „Veturia Goga a desfăşurat o intensă activitate de spionaj, fiind, sub acest aspect, superioară celebrei Mata Hari” (!). Spionaj în favoarea cui, asta-i întrebarea, a Germaniei hitleriste sau a României? Veturia era fiica preotului Zevedei Mureşan din Răşinari şi a învăţat la pensionul săsesc din Sibiu, de unde şi buna cunoaştere a limbii germane (alături de maghiară). Se pregătea pentru o  carieră în lumea muzicii de operă şi a susţinut câteva concerte în compania lui Enescu; în 1909, Carol I îi acordă medalia „Bene Merenti” pentru contribuţia adusă la propăşirea muzicii naţionale. Romanţul cu Octavian a debutat în timpul Primului Război Mondial, sub auspicii total neprielnice: şi poetul, şi cântăreaţa erau căsătoriţi, aşa că au urmat inerentele şi neplăcutele peripeţii ale unor divorţuri de răsunet. Mircea Goga afirmă, fără umbră de îndoială: „căsătoria Veturiei cu O. Goga n-a fost pentru ea altceva decât  îndeplinirea unei misiuni încredinţate de către Serviciile secrete germane, a căror agentă a fost, recrutată încă din 1914 la Bayreuth (...), metamorfozată în <privighetoarea lui Carol II>, eminenţa cenuşie, egeria şi Marea Doamnă a dictaturii antonesciene l-a slujit pe Hitler, către care şi-a <ciripit> propriul soţ, pe Octavian Goga, dar şi pe Carol II, pe Mareşal, ca de altfel pe toţi cei din staff-ul celui de al II-lea Reich şi i-a condus la pierzanie”.

Brudaşcu, dimpotrivă, consideră că a fost „una dintre cele mai  inteligente femei din întreaga istorie a României interbelice”, „slujindu-şi în permanenţă propriul popor”. Adevărul adevărat greu de crezut că se va putea afla vreodată. Rămâne încă o întrebare: cum de, 35 de ani, n-a deranjat-o nimeni în postura de castelană şi posesoare a domeniului Ciucea, deşi, în România, toate marile posesiuni fuseseră naţionalizate ori confiscate. E greu  de crezut că prestigiul poeticesc al lui Goga (oricum afectat, în epocă, din pricina gravelor reproşuri politice) ar justifica exonerarea. Atunci, ce? Cât priveşte prezenţa asiduă în preajma lui Antonescu, e dificil de apreciat dacă o absolvă ori, dimpotrivă, o acuză şi mai abitir c-ar fi fost „Privighetoarea lui Hitler”. Cel puţin la fel de interesantă se arată a fi viaţa altei românce „emerită” într-ale spionajului, Elena Constantinescu, devenită, în Anglia, Helen OˊBrain. Amănunte în tableta viitoare.