Mircea Radu IACOBAN

Aminteam, în ziarul de marți, de împlinirea celor două veacuri de când ne-a fost răpită Basarabia și evocam românofobia latentă care determină, dincolo de Prut, o consistentă neaderență la ideea unirii. Pe undeva, explicabilă, atâta vreme cât la urne este chemată și vechea generație, îndârjit prelucrată propagandistic chiar din primele zile ale reocupării (primăvara lui 1944). O autoare de la Institutul de Istorie, Stat și Drept al Academiei de Științe din Chișinău, Elena Negru, aduce noi informații din documentele vremii în cercetarea intitulată „Patriotism sovietic versus naționalism moldo-român” (în cartea recent apărută sub coordonarea lui Iulian Pruteanu-Isăcescu, „Românii din afara granițelor țării”).

Se pornește de la un toast al lui Stalin (24 mai 1945) în care „tătucul popoarelor” făcea apologia poporului rus, „cea mai remarcabilă națiune dintre toate națiunile care fac parte din componența Uniunii Sovietice”. Din  acest moment, rușii nu mai erau „fratele mai mare” din închisoarea popoarelor, ci li se atribuiau calități de mesia conducător, eliberator, purtător de înalte idealuri, dezvoltator al marxism-leninismului, care, cum scria „Pravda”, „a ajutat popoarele subdezvoltate din Rusia să se ridice din sărăcia seculară și să-și dezvolte cultura și statul”. Basarabenii se numărau, așadar, printre „popoarele subdezvoltate”, care, alături de ucraineni, estonieni, letoni și lituanieni, „au avut o atitudine pasivă și nu au opus rezistență cotropitorilor germano-fasciști”. „Subdezvoltații” trebuiau grabnic ajutați să ajungă în rând cu avansata lume a... rușilor, drept pentru care s-a început o dublă acțiune de îndoctrinare acerbă: mai întâi, desigur, prin promovarea patriotismului sovietic în cheie naționalistă veliko-rusă și, în al doilea rând, prin „lămurirea” împrejurărilor istorice traversate de cei „readuși” între granițele imperiului.

Cea mai mare grijă: „înfierarea regimului de ocupație germano-român”. Într-una din primele sale ședințe (3 mai 1944), Biroul CC al PC(b)M a hotărât că „în activitatea propagandistică și de agitație trebuie să utilizăm crimele comise de ocupanții germano-români împotriva poporului moldovenesc, trimiterea în robie a poporului...” Chestiunea cu „trimiterea în robie” sună cel puțin ciudat și... premonitoriu, câtă vreme tocmai moldovenii au fost duși în robie să populeze „Siberii de gheață”!

Peste un an, același obsedat Birou Politic, cerea presei „să educe oamenii muncii în spiritul dușmăniei” față de „ocupanți și complicii lor”, iar rezoluția „Congresului I al intelectualității” (iunie 1945) impunea învățătorilor să cultive „ura năprasnică față de dușmanii de veacuri, cotropitorii germano-români și complicii lor, naționaliștii moldo-români”. Plenara a V-a a PC(b)M a adoptat o hotărâre prin care statua „demascarea exponenților ideologiei naționaliste moldo-române”, în virtutea căreia au fost dați afară 64 de președinți și 44 de secretari ai sovietelor sătești. Încep excluderile din Uniunea Scriitorilor (G. Meniuc, D. Vetrov), sunt dați afară toți cercetătorii care și-au făcut studiile în România („nu posedă metodologie marxist-leninistă”) și capătă amploare atacurile împotriva „cosmopolitismului”. O altă acuză: nu s-a realizat „traducerea literaturii marxiste în limba moldovenească”. Cicăleala neîntreruptă a acționat precum picătura chinezească, izbutind să înrădăcineze câteva fantoșe propagandistice, cum ar fi „palma jandarmului român”, și astăzi evocată. Culmea, bântuie mai abitir mentalul basarabenilor decât amintirea glonţului NKVD-istului – încă o probă că propaganda agresivă, continuă și terifiantă naște monștri!

Vreme de peste 45 de ani, tema combaterii „naționalismului moldo-român” și-a păstrat „temperatura înalt revoluționară”, fiind susținută și cu măsuri represive de-a dreptul criminale. Vrând-nevrând, generația vârstnică basarabeană poartă sechele propagandistice induse. Poate fi una dintre explicațiile neaderenței la ideea unirii – dar, fără îndoială, nu singura.