Mircea Radu IACOBAN

Dacă, din când în când, s-ar face cercetări „de stadiu” și în ceea ce privește evoluția limbii, am avea parte de neașteptate surprize. Una – majoră! – este pe cale să infirme spectaculos prejudecata potrivit căreia româna este potopită de englezisme (de fapt, americănisme). Nu mi-a venit să cred când am observat că, și în ultimii ani, nu din engleză au adoptat românii cele mai multe noutăți în domeniul lexicului și repoziționării semantice, ci... din franceză! Într-adevăr, greu de crezut (și, mai ales, de explicat), dar asta-i situația. Este vorba despre cuvinte a căror legitimă adoptare în română a fost mai întâi contestată, apoi tolerată și, în fine, cvasiacceptată. Exemple: a viziona (fr. visionner), a sugestiona (fr. suggestionner), a aplica (fr. appliquer, dar și engl. applicant), dedicat (cu sensul de devotat) din fr. dédier, expertiză (fr. expertise), a face diferența (fr. fait la différence), a focaliza (fr. focaliser), a aborda (fr. aborder), a debuta (pe cineva) – fr. débuter, a demara (fr. démarer), derapaj (fr. dérapage), a necesita (fr. necessiter), punctual (fr. ponctuel), locație (fr. location), a socializa (fr. socialiser), a agresiona (fr. agresser) și tot așa înainte. Ceea ce nu înseamnă c-ar fi puține „importurile” din engleză, dar, cantitativ vorbind și total neașteptat, franceza pare mai productivă.
Ar putea exista explicații. Prima, evidentă: și româna, și franceza fac parte din aceeași familie a limbilor latine. A doua: tradiția, confortabil exprimată  de realitățile lingvistice ale secolului XIX, cu adăugirea că procesul implementării (iată un englezism – to implement – la rându-i împrumutat din latină) a început demult, cu avansare înceată, încă din vremea în care engleza nu-și asumase deplin statutul de limbă a mapamondului. Lingviștii noștri mai vechi (Iordan, Graur, Mihăescu) și mai noi (Zafiu, Slama-Cazacu, Dragomirescu, Romalo, Nicolae, Avram, Seche ș.m.a.) au privit, de regulă, cu rezervă „încuibarea” în limbă a cuvintelor străine având corespondent în română, ori pur consemnativ, fără atitudine explicită; în pofida acestui tratament din partea specialiștilor (să menționăm aici și numele lui Pruteanu), multe dintre împrumuturile ințial dezavuate s-au încetățenit în limba vorbită, unele chiar cu pretenție de includere în fondul principal lexical. Probabil și prin acțiunea legii minimului efort, care funcționează nu numai în fonetică, ci și în alte arii constitutive ale procesului comunicării orale sau scrise: dacă un anume termen străin exprimă mai bine, mai cuprinzător și mai exact cutare noțiune, acoperind un evantai de sensuri mai larg, oferind o articulare lesnicioasă și, în unele cazuri, suplinind limitări incomode de sens, atunci capătă cetățenie în limbă prin ratificare tacită.
Și cum nu atât discuțiile cu caracter general-specios își au locul într-un cotidian, cât, mai ales, cele cu utilitate și aplicabilitate imediată, de genul e corect/ e greșit, iată un exemplu ce merită comentat: substantivul locație, pe care Dicționarul online „123 urban.ro” îl definește cu prea puțină simpatie drept „termen folosit de către snobi cu sensul greșit de loc” (aici s-ar putea observa amplasarea... snoabă a unui către într-o sintaxă ce nu-i justifică neapărat necesitatea – dar asta-i altă discuție). Cum se știe, sensul inițial înregistrat unanim de dicționare desemna doar suprataxa plătită în cazul depășirii termenului de descărcare a vagoanelor. Am combătut, la rându-ne, utilizarea fără noimă a locației cu înțeles de loc, atribuind-o stilului jurnalier în care s-au evidențiat și destui nechemați dornici să probeze „cultură” prin etalarea unor astfel de noutăți cu sclipici. Mi se părea aproape un barbarism, dar iată că, încet, încet, locație s-a impus. De ce? Fiindcă acoperă mai multe sensuri prin comparație cu loc. Sigur că, utilizat în exces și aiurea, duce comunicarea în pragul ridicolului. Dar, folosită unde și când trebuie, locația și-a câștigat... locație în limba română prin propriile-i puteri și merite. Dicționarele vor trebui să înregistreze fenomenul ca atare.