Mircea Radu IACOBAN

- A ieşit grătarul de peşte?... păi, fără... mai bine-i dădeai saramură. Aş, că damele nu vor saramură!... Şi whisky? Nici? Făcea pe strâmta, ascultă ce-ţi spun eu!... Eşti fraier, bă, dac-o iei aşa, pe ocolite...  Când? Tot cu Gina? Să te văd. Hi, hi! Poate-mi spui iar că nu... hai, pa!

Discuţia am ascultat-o, vrând-nevrând, în autobuz. Un „nene” cu alură de student îşi instruia discipolul în materie de cuceriri rapide. Auzea toată lumea - ce conta? De fapt ce mai conta, pentru că exhibarea intimităţilor prin intermediul telefonului mobil s-a preschimbat din viciu, în virtute naţională. În aceeaşi maşină, o doamnă fosforescentă, învăluită într-o blană costând câteva zeci de salarii medii şi purtătoare a unei căciuli de ziceai că-i statuia libertăţii, tot striga în telefon, scuzându-se că, în autobuz, nu prea s-aude: „Mişule, ghiveta din garaj... a-ngheţat, s-a spart ceva şi curge sub ghivetă... ţevile alea e vechi da΄ tu...” Mai în fundul maşinii, o adolescentă transmitea mesaje pe cât de cifrate, pe atât de traductibile: „Mami, să nu-i spui... Şi ce dacă? Ce, numai eu eram acolo? Să nu-i spui...” etc.

Pe vremea când mergeau trenurile către Bucureşti, adică, luna trecută, m-am nimerit într-un compartiment cu două doamne cam trecute, ce nu se cunoşteau (asta, până pe la Bârnova). La Vaslui, ştiam deja care-i situaţia familială a fiecăreia, cum e cu pisica, cum e cu căţelul, cât le costă întreţinerea. Dincolo de Bârlad a început etalarea suferinţelor: una avea colici renale, cealaltă, cu osteoporoză, se temea cumplit de Alzheimer şi primea sfaturi de igienă mentală („să ştii că jocurile alea pe calculator pun mintea în mişcare”). Subsemnatul nici nu exista în compartiment, deşi se trecuse la confidenţe gingaşe („Al meu e aşa şi pe dincolo, da΄ nu-i dai treij΄de ani!”); continuam să fiu ignorat de parcă făceam parte din inventarul fix al vagonului! Până pe la Buzău, aflasem cam tot ce se putea afla; chiar şi dumnealor nu prea mai aveau ce-şi spune, aşa că au trecut la politicale.

Prudent mai întâi, cu marjă de retragere şi eventuală repoziţionare, dar când s-a vădit că amândouă combat pe aceeaşi lungime de undă, să te ţii! Ce-o fi cu acest abandon voluntar al intimităţii? Dan Puric (na, că am ajuns să citez din gânditorul Puric!) crede că vinovăţia i-aparţine occidentului: „Nu vedeţi că este o modă să-ţi exhibi intimităţile? Asta e o infecţie venită din occident. Nu e a noastră. Creştinul are intimitatea lucrului...” Aşa o fi, numai că nici occidentalii nu-s păgâni, aşa că, barem teoretic, ar trebui să funcţioneze şi pe uliţa lor regula respectării intimităţii.

Fondatorul Facebook, Mark Zuckerberg, declară sus şi tare că „intimitatea este depăşită”. Ba chiar „moartă”. Asta, probabil, luând în calcul şi abuziva ACTA, prin care furnizorii de internet îşi arogă dreptul de a supraveghea toate activităţile utilizatorilor, controlând inclusiv convorbirile private prin e-mail şi messenger. Nu înţeleg cum şi de ce s-au repezit 22 de ţări să ratifice un astfel de atac la adresa drepturilor omului şi nici atât nu pricep de ce ministrul nostru, Vreme, a hotărât să semneze ACTA în numele meu, al tău şi al tuturor românilor. Ne-a întrebat cineva ceva? Sigur că-i porcărie să televizezi filmul ce-l arată pe bietul Boc cu dosul gol, dar la fel de imoral mi se pare să tragă cineva cu urechea la ce discut marţea cu soacră-mea.

În „Hamlet”, Shakespeare spune „Dă fiecăruia urechea ta, dar la puţini glasul tău”. Acum, ni se pretinde oficial să cedăm şi glasul, şi urechea, urmând, probabil, să ne încredinţăm şi sufletul unor terţi posesori de şperaclu electronic. Pe de altă parte, de ce să protestăm faţă de atacarea intimităţii, câtă vreme noi înşine abdicăm flagrant de la ea? Sporovăielile în public la telefoanele mobile, dialogurile fără jenă deschise în spaţii la fel de publice reprezintă tot atâtea acte de cedare benevolă şi... nesimţită a dreptului la intimitate. Unii afirmă că-i vorba dor despre o fugă de singurătate (Goethe: „Dacă aş fi singur în rai, n-ar fi pentru mine un chin mai mare”), conexiunea perpetuă cu semenii conferindu-ne sentimentul siguranţei şi utilităţii.

Şi mă-ntreb cum or fi supravieţuit zeci şi zeci de generaţii de români fără telefonul mobil la care să-şi spele rufele în public?