Mircea Radu IACOBAN

„Cronica veche” a împlinit, în acest februarie, un an de apariție. Cum s-ar zice, am început să gângurim! Și fiindcă a venit vorba despre începuturi – a fost încă unul din… nici nu mai știu câte. Unele reușite, multe eșecuri. Dac-o luăm cronologic, s-ar cuveni să amintesc întâi de Radio Iaşi. În 1957, postul emitea... jumătate de oră pe zi, răstimp în care erau înghesuite tot soiul de emisiuni agrare, industriale, culturale, başca muzica la cerere! Logistica era sublimă: pe teren, înregistram interviurile cu magnetofonul „portabil” Philips junior, ce cântărea 12 kg, iar deplasările le făceam cu o motocicletă IJ cu ataş…

Al doilea început: revista „Cronica”. Acum, poţi lesne înfiinţa cinci săptămânale pe zi; atunci, în 1966, a fost un adevărat miracol. În felul ei, revista şi-a făcut datoria: publica poezii sforăitoare în pagina întâia, spre a găzdui, în cuprins, texte semnate Noica, Eliade, Marino ş.m.a. Azi, deși, într-un fel, există o continuatoare a „Cronicii”, o vedem și n-o vedem, este și… nu este. Oricum, nu ni se prea pare a avea solidă legătură cu făptura publicistică al cărui nume îl poartă.

Al treilea: Editura „Junimea”. În oraşul în care se tipărea carte încă din 1643, firul activităţii editoriale fusese brutal întrerupt în 1944, spre a fi trudnic reînnodat abia după un sfert de veac, în 1969. Toate s-au deprins din mers şi, cu o garnitură redacţională foarte tânără, „Junimea” a izbutit să se impună, atrăgând autori prestigioşi de pretutindeni şi debutându-i pe cei mai mulţi dintre scriitori moldoveni ai generaţiei ’60. A tipărit cea dintâi carte cu litere latine a unui scriitor basarabean (Grigore Vieru), i-a debutat ori redebutat pe „incomozii” Traian Chelariu, Mihai Ursachi, I. D. Sârbu, Al. Zub, Teophil Simenschy, Ioana Orlea ş.m.a., a colaborat fructuos cu scriitori de talia lui Nichita Stănescu ori Marin Sorescu, Nicolae Breban, a trimis în librării şi opuri mediocre, dar şi cărţi importante pentru cultura naţională.

Al patrulea început: Teatrul din Suceava. În ton cu epoca (erau interzise construcţiile social-culturale) au fost aflate româneştile soluţii ocolitoare, aşa că... s-a dat foc (vorba vine – era o lumânare fumigenă amplasată în pod) vechii săli Dom Polski şi s-a construit, din temelii, un teatru nou. Ca să-l slujească, a fost adusă o întreagă promoţie a IATC Bucureşti. Când Teatrul Sucevean (funcţionând ca secţie a Naţionalului ieşean) începuse să se afirme, a venit decembrie 1989 şi, de neînţeles, Revoluţia în loc să ocrotească şi să potenţeze tânăra scenă, a... desfiinţat-o! Sunt convins că, dacă forurile locale de atunci îşi propuneau, Teatrul sucevean ar funcţiona şi azi.

Al cincilea: clădirea (fără aprobări) Casei Scriitorilor din Iași. În acte figura drept „Atelier de țesut covoare al Coperativei Miorița”. Obiectiv finalizat (astăzi, mai toată eleganta clădire închiriată la terți beneficiari).

Al șaselea început (falimentar): editura FF PRESS, București.

Al șaptelea (tot falimentar): cotidianul „Realitatea”.

Al optulea (isprăvit în coadă de pește): ediţia de Chişinău a ziarului româno-american „Universul”.

Iată că al nouălea început, „Cronica veche”, a depășit anul de probă, a ieșit din pseudo-garanția îndoielii generalizate și… este! Revista o facem ca-n tinerețe, pe bază de entuziasm pur, fără nici o remunerare, doar cu satisfacția reinserării legitime a brandului cultural ieșean în orizontul frământat al publicisticii române. Cum se vede, „garda moare, dar nu se predă!” Ca să mă autoîncurajez, îl citez pe Horaţiu: ”Dimidium facti qui coepit habet” („Cine începe, are jumătatea înfăptuită”).