Mircea Radu IACOBAN

Cineva care dorește să-și păstreze anonimatul îmi trimite (prin internet, desigur) un material informativ intitulat „Pagini din istoria țiganilor în Europa”. Faptul că epistola e dată anonimă se explică, probabil, prin grija celui ce a pus-o pe net să nu fie suspectat de vreo penală intenție discriminatorie. Este vorba însă de informație pură, neînsoțită de comentarii; în sine, n-ar avea de ce să îngrijoreze. Autorul, care, oricum, vehiculează un text primit pe aceeași cale (nu-mi închipui c-ar fi rodul unor cercetări proprii), ar putea, totuși, da naștere la suspiciuni de manipulare vinovată în cazul în care ordonează informațiile tendențios, le omite pe unele și prea insistă cu  altele.

Din câte am putut verifica prin sondaj, apelând la marile enciclopedii, cronologia pare alcătuită obiectiv. Nici titlul ce cuprinde etnonimul „țigan” nu poate furniza niscaiva îngrijorări, câtă vreme cercetarea începe din jurul anului 1000, iar denumirea „rom” a fost oficial adoptată abia la sfârșitul veacului XX (în România, și mai târziu). Anul 1300 ar marca începutul intrării țiganilor în Europa. La 1400 sunt menționați „în număr mare” în Bulgaria. În 1417, regele Sigismund al Ungariei permite libera trecere a nomazilor țigani. Vor ajunge la Roma prin 1422, la Paris în 1427. Vlad Țepeșaduce în Țara Românească, la 1445, 12.000 de nou-veniți care „arată ca niște egipteni”. În 1449 sunt izgoniți din Frankfurt pe Main. Ștefan cel Mare aduce și el, în Moldova, 17.000 de țigani (1471). Regele Matthias permite libera trecere a țiganilor prin Slovacia (1476). Primele legi împotriva etniei au fost emise în Elveția (1471), apoi în Brandenburg (1482), Spania (1492), Franța (1504), Olanda (1525), Anglia (1530).

1498: patru țigani îl însoțesc pe Cristofor Columb în cea de a doua călătorie către America. Papa Pius al V-lea, în 1568, ordonă expulzarea țiganilor de pe domeniile Bisericii Catolice. În 1600, în Spania se permite organizarea de grupări armate care să-i vâneze pe țigani, iar în Anglia au loc execuții sumare. 1658: Portugalia deportează țiganii în Brazilia. Spania își corectează conduita (1717) și  nominalizează 41 de localități în care este permisă așezarea țiganilor. În 1733, împărăteasa Ana a Rusiei cere țiganilor să devină sedentari (ceea ce va încerca și Maria Tereza în 1761). Abia în 1753 este descifrat misterul limbii țigănești: studentul ungur Stefan Valy îi descoperă originea în dialectul indian punjabi.

Napoleon va interzice dreptul țiganilor la rezidență în Franța. 1834: domnitorul Al. Ghica eliberează toți țiganii din Țara Românească; vor urma măsuri similare în Moldova. 1870: Bismark interzice intrarea țiganilor în Germania, iar Statele Unite (1885) îi  forțează să se întoarcă în Europa. În 1912, Guvernul Franței introduce obligativitatea „carnetului antropometric” pentru țigani. 1925: se înființează „Asociația Scriitorilor Sovietici Țigani”, iar în 1939, în Grecia, ia ființă „Asociația Culturală Pan-elenică a Țiganilor”.

Un fapt de-a dreptul necunoscut: în 1958, Cehoslovacia interzice, prin lege, nomadismul. Bisericile Evanghelice ale țiganilor din Franța și Marea Britanie iau ființă în 1952. Între 1959 și 1967 sunt fondate Asociații ale țiganilor în Elveția, Finlanda ș.a.; primul Congres al Țiganilor, cu delegați din 14 țări, s-a desfășurat în Anglia, în 1971. În 1972, Uniunea Internațională a Romilor devine membru al Consiliului Europei, apoi membru consultant al UNESCO (1975) și UNICEF (1986). 1997: Ceferino Jimenez Malla este primul țigan canonizat de Biserica Catolică. Par a lipsi din această cronologie pagini importante, cum ar fi persecuțiile naziste antițigănești, informații privind inserția romilor în occident după noua migrație postrevoluționară, aportul etniei în plan artistic etc. Oricum, fiecare este slobod să perceapă și să comenteze după cum crede de cuviință aceste câteva repere ale unei istorii în bună măsură și tristă, și dramatică.