Cătălin MIHULEAC

În Franţa deceniului şase al secolului trecut, mai precis în 1955, un cântec nou apărut a scandalizat autorităţile, fiind de fapt şi interzis imediat după lansare. Se numea „Dezertorul” şi era compus şi interpretat de Boris Vian.

Exact, scriitorul Boris Vian, care în plus faţă de scârţâiala pe hârtie manifesta şi alte talente, începând cu cel de muzician. Scriitorul Boris Vian, autorul unei cărţi cu un titlu frapant, care s-ar potrivi de minune conducătorilor României de astăzi: „Voi scuipa pe mormintele voastre”. O găsiţi reeditată la „Humanitas”, deşi în afară de titlu nu-i mare lucru de capul ei, după umila mea părere. De altfel – cum se plătesc toate! – Vian a şi murit la avanpremiera ecranizării după „Voi scuipa pe mormintele voastre”, ceea ce înseamnă că până la urmă ei au scuipat pe mormântul lui. Dar să revenim.

Textul cântecului „Dezertorul” era lipsit de ocolişuri şi o să-l povestesc pe scurt, folosindu-mi pentru dumneavoastră modestul fond de cuvinte agonisit şi ăla cu greu. „Domnule Preşedinte, tocmai am primit hârtiile prin care sunt chemat la războiul din Algeria. Fiindcă în precedentul război i-am pierdut pe toţi cei dragi, mă folosesc de acest prilej să vă anunţ că mi se fâlfâie de luptele pe care matale le pui la cale. Prin urmare, bifaţi-mă ca dezertor şi, în paranteză fie spus, dacă aveţi pe viitor chef de vărsat sânge, sunteţi liber să vi-l vărsaţi pe al matale.”

Cam aşa gândesc şi eu despre al nostru. Nea Preşedintele (totuşi, unuia ca el nu-i pot spune, oricât m-aş strădui, „domnule”), dacă ai chef de austeritate, eşti liber s-o continui matale, că de început am început-o noi, sulimea. Continu-o cu fiică-ta Ebuţa, cu damele matale cu mâncărici la antipodul creierului, cu amicii matale învârtitori şi atârnători... Continu-o, dacă eşti amabil, cu consilierul prezidenţial cu ochi albaştri Iulian Chifu, lăsându-ne să ne întrebăm pe ăsta de unde sfântu’ l-ai mai cules, ţi l-au dat Meleşcanu şi istoricul antisemit Buzatu în folosinţă, ca obiect de mobilier?

Apropo, mă uit la protestele grecilor şi văd ce înseamnă un popor cu sânge în instalaţie. Şi nu orice sânge, sânge istoric. Parcă zăresc acolo câte ceva din frumuseţea muzicii lui Vangelis şi a filozofiei bătrânului Zorba...