Mircea Radu IACOBAN

Trebuie să fi devorat multă literatură polițistă pentru a izbuti să descifrezi până la capăt dedesubturile cuvântării lui Ponta în Parlament. Mă tem că singurul care n-are de ce apela la vreun Colombo de Dâmbovița este tata-socrul, lipit ca o umbră, în toate împrejurările, de persoana prețiosului ginerică și, probabil, responsabil de strategia momentului. Dar decât un policier... politic, pentru mine total indescifrabil, mai bine trecem la amintiri sucevene legate tocmai de literatura așa-zisă „de aventuri”.

Prin 1953, la liceul din Suceava, un coleg m-a turnat (știu cine-i!) şi, în urma percheziţiei servietei, mi-a fost găsit corpul delict: o carte îngălbenită, din vechea colecţie „15 lei", care, după cum suna denunţul, o citeam pe sub bancă taman în orele de Geografie a URSS. La ceasul ritualei primiri în UTM, am fost singurul respins. De la Comitetul Orăşenesc venise tovarăşul Ivan, care - parcă-l văd, era încălţat cu cizme - ţinea „corpul delict" de-un colţ, cu scârbă manifestă, şi-l clătina acuzator în faţa „adunării generale": „Iată ce otravă aduce în şcoală elevul Iacoban!" De fapt, pe tovarăşul Ivan îl chema, strămoşeşte, Ioan, dar aşa se-nscăunase moda printre activişti. Şi colegul Ion, fiul fostului prim-secretar, se rebotezase, conjunctural, Ivan. Cartea („Câinele din Baskerville”) e drept, cam rufoasă, îl avea ca autor pe Arthur Conan Doyle şi mi-o împrumutase profesorul de română Ştefănescu, mare amator de romane poliţiste (peste două decenii, aveam să mă revanșez alimentându-l cu cărți polițiste tipărite la „Junimea”).

Corpul delict confiscat n-avea nimic „putred şi otrăvitor" - de altfel, a şi apărut, prin 1975, într-o colecţie a Editurii Tineretului. L-am întrebat pe tov. Ivan dac-a citit cartea. Răspunsul: „Nu-i nevoie, ştim noi ce mizerii se publicau în colecţia <15 lei>"… Conan Doyle m-a urmărit şi avea să-mi aducă necazuri şi mult mai târziu. Pentru a susţine material ansamblul producţiei editoriale, nou înfiinţata Casă de presă „Junimea" a tipărit şi romane poliţiste, de pe urma cărora se puteau trimite în librării cărţile „în pierdere", mai ales cele de poezie. Făcând socoteala anilor trecuţi de la moartea lui Doyle şi constatând că se depăşise perioada în care, potrivit legislaţiei internaţionale, mai funcţiona protecţia drepturilor de autor, am dat la tradus şi am trimis fără grijă la tipar una dintre cărţile autorului considerat clasic al literaturii de gen.

Surpriză: la finele anului, primim o scrisoare oficială, via Ambasada Elveţiei, prin care eram somaţi să achităm în valută drepturile de autor unei societăţi ce... îngrijea mormântul lui Doyle şi, în această calitate, primise, de la tribunalul din Zürich, statutul de moştenitoare legală a romancierului! Am făcut pe dracu-n patru şi-am plătit. Dreaptă, strâmbă, legea-i lege! În primii ani de după 1990, din rigorile copyright-ului s-a ales praful şi pulberea. Se publica cu iresponsabilă voioşie tot ce putea aduce succes financiar, fără urmă de respectare a legilor! S-au încasat milioane peste milioane din piratarea operei kitsch a Sandrei Brown, ba, mai mult, a-nceput să fie scrisă... în România! La începutul lui 1990, Aristide Buhoiu mi-a trimis, de la Los Angeles, filmele foto ale ediţiei în limba română a cărţii lui Pacepa „Orizonturi roşii" (pentru care deţinea drepturi valabile numai în America şi cu tiraj limitat). N-ar fi trebuit decât să dau tipografiei filmele şi, imediat, cartea apărea pe tarabe. Reflexele de vechi editor nu m-au lăsat s-o fac şi astfel am ratat ocazia îmbogăţirii pe seama mătuşii Aristide din America. Am căutat autorul (unde să-l găseşti pe Pacepa?) şi, până la urmă, am aflat cu greu firma deţinătoare a drepturilor. Ceea ce a durat… aproape doi ani. „Orizonturi roşii" am tipărit-o cu contract de copyright în regulă, dar cu o întârziere ce i-a afectat grav eficienţa în plan financiar şi, oricum, veniturile au intrat în casieria editurii bucureştene. Şi cealaltă carte a lui Pacepa, „Moştenirea Kremlinului" (mare parte din postfaţă îmi aparţine, deşi poartă altă semnătură – tot poveste polițistă: „nu-mi mergea numele”), am publicat-o ținând seama de respectarea strictă a legilor copyright-ului. Naivităţi de provincial!