Mircea Radu IACOBAN

Gracian spunea, în urmă cu patru veacuri, că „proști sunt toți cei care par, plus jumătate din cei care nu par.” A avut dreptate, are, va avea: plină lumea de tăntălăi. Numai că, ades, judecăm greșit, confundând prostia cu incultura. „Cum, e atât de prost încât nu știe nici valoarea lui π?” Păi, uite că n-a auzit de 3,14, dar vădește, în felurite împrejurări de viață, o minte ascuțită și o inteligență peste medie. Barem teoretic, incultura se mai poate remedia, în vreme ce prostia-i de veci. Convenind că așa stau lucrurile, e interesant de încercat disocierea între prostie și incultură, concluzia fiind, totuși, ușor de anticipat: de cele mai multe ori, nu-i posibilă delimitarea certă, fiind vorba de o nefericită simbioză în care părțile se nutresc reciproc.
Internetul oferă constant mostre de gândire împiedicată, grefată pe  cea mai... enciclopedică ignoranță cu putință. De-a dreptul spectaculos filmulețul postat pe YouTube în care un grup de absolvenți ai unui colegiu american răspund la câteva întrebări de, să spunem, cultură generală. Prima: cu ce țări se învecinează Statele Unite? Respondenții arătau cât se poate de onorabil, părând emblematici (ca aspect general, ținută, vestimentație, aplomb, tonus ș.a.m.d.) pentru generația născută și crescută sub zodia computerului. Ei bine, junii și junele (destul de fosforescente!) au ezitat minute bune înainte de a rotunji răspunsuri de calibrul „SUA se învecinează, la sud, cu America Latină”. Cine-i la granița de nord, n-a mai știut nimeni. Într-un târziu, unul dintre subiecții intervievați, subit iluminat, a încercat marea cu degetul, șoptind fără prea mult curaj și cu semn de întrebare subînțeles: „Canada?” Aplauze! (Întreabă-l pe badea Ghiță din Pocreaca-Deal care-s vecinii României și, cu siguranță, barem doi-trei o să-i nimerească.) Circulând prin lume fără a avea nevoie de vize, americanul nu mai are reprezentarea clasică a graniței și, ca atare, ignoră statalitatea altora. Să zicem că asta ar putea constitui o foarte șubredă explicație, oricum,  inacceptabilă ca scuză. Dar, despre ce-a fost vorba, incultură, sau prostie? Prea-s legate!
Iată și întrebarea a doua: „spuneți-mi un nume de țară care începe cu litera U”.  Pauză lungă... „Uganda” – a cutezat o absolventă, după un efort vădit de memorie. „Utopia” – a încercat  o colegă, după care s-a corectat - „nu, asta nu... Uruguay”. Când, de fapt, răspunsul așteptat, cel mai la îndemână, nu era altul decât... United States of America. Dacă trecem oceanul, avem a întâlni la aceeași categorie de intervievați, adică, absolvenți de colegiu, performanțe similare. Franța: „Legea probabilității se numește astfel deoarece nu-i sigur că există”; „Liderul suprarealismului este Salvador Dalida”; „La Cercul Polar, iarna durează nouă luni și vara, la fel”; „Hitler a creat o nouă rasă, care ar fi cea mai superioară, rasa aeriană”; „Vietnamul e capitala Libanului” și tot așa înainte.
Nici ai noștri nu-s mai breji: „Harap Alb era o femeie, se îmbrăca în alb și semăna cu Mihaela Rădulescu”; „Poetul își aștepta iubita pentru ca împreună să cutremure barca”; „Capitala SUA este Casa Albă”; „Inima este cel mai important organ genital al omului” etc., etc. Cu astfel de eșantioane de gândire bearcă, întrebarea din titlu nu poate primi răspuns tranșant, fiindcă trebuie să fii prostănac de-a binelea pentru a combina cu ingenuitate prăpăstii aiuristice din cioburi de instrucție nedigerată, dar și ignorant cât cuprinde spre a nu sesiza enormitatea gafelor. Sau, mă rog, invers. Dacă genul de performanțe s-ar putea cuantifica, sunt sigur c-am înțelege cum, în epoca internetului și-n veacul XXI, omenirea este bombardată cu prea multă informație diversă, pe care n-o mai poate digera și asimila decât superficial, spre deosebire de starea intelectuală a secolului trecut, când baza o constituia cartea și aportul de informație nu se prăvălea ca avalanșa, lăsând răgaz pentru reflecție, temeinicie și profunzime. Ce-i de făcut? Nimic decât să ne distrăm citând din teze: „Împăratul avea o grădină și în fund un măr.”