Mircea Radu IACOBAN

Scriam, mai  demult, despre o  carte a lui Marius Ghilezan intitulată „Hoția la români”. Pe care, atunci, am combătut-o cu tot armamentul din dotare;  anumite evenimente recente obligă la reveniri și la nuanțarea concluziilor prea abrupte (vezi „Printre cărți” vol. II, p. 216-218). Sigur că-i imposibil să accepți afirmația lui Ghilezan „se spune că nu  există popor în lume care să aprecieze hoția mai mult ca românii.”
Este interesant de urmărit, citind cărțulia cu coperți îndoliate, ornată (de ce?) cu tricolorul găurit, cum trecerea de la particular la generalizări prăpăstioase mistifică flagrant adevărul de dragul unei demonstrații întemeiate și pe realități evidente, dar și, forțându-se nepermis nota, pe fleacuri de tipul obiceiului furatului miresei (îl găsim la numeroase alte nații), pe versurile „Cățeluș cu părul creț / Fură rața din coteț”, ori pe constatarea (falsă) că toți românii etalează pe pereți carpeta cu „Răpirea din Serai”.
Neîndoielnic, premisele sunt reale și dureroase: în țara noastră s-a furat și se fură în mare veselie. Cu precizarea clasică „Hoții care fură de la particulari își duc viața în lanțuri, pe când tâlharii poporului trăiesc în aur și-n purpură” (Cato). Setul de argumente cu care mai încearcă să ne convingă Ghilezan este de râsul curcilor: haiducii furau (da, dar ca să dea săracilor, n.n.), cinstea supremă ar reprezenta-o regalitatea (cu Carol II ce facem, că era, în egală măsură, și regele românilor, și regele corupților!), că în lexic avem sumedenie de cuvinte trădătoare „la temă” –  a pașli, a sfeteri, a șucări, a mangli, a ciușdi – (ne îngăduim observația, de altfel elementară, că nici unul dintre aceste cuvinte nu-i neaoș românesc), că nu s-a furat în România decât doar în două împrejurări: când a murit Coposu și când ne-a vizitat Papa (altă prostie de mare calibru, pe care nici n-o mai comentăm). Fără îndoială că a stabili în România polul hoției, cum încearcă s-o facă Ghilezan, e pură infamie, comparabilă doar cu afirmația lui Mihăieș potrivit căreia „o carte despre onoarea românilor n-ar depăși câteva paragrafe” (!!).
Adevărul cred că-i, ca de obicei, la mijloc: n-om fi cei mai hoți, dar nici cei mai cinstiți, dacă riscăm comparații cu alte nații. O femeie năpăstuită de tsunami-ul care i-a distrus casa a găsit, printre dărâmături, un plic cu 40.000 de yeni. Imediat, l-a dus la poliție. Alta a aflat, printre ruine, o geantă cu 26.000 de dolari. A depus-o la autorități. După tsunami-ul devastator din martie, japonezii au returnat echivalentul a 48 de milioane de dolari, bani găsiți în portofele risipite și aduse de valul ucigaș. Apa a adus și nu mai puțin de 5.700 de seifuri de firmă sau de apartament; unul conținea 20.000 de dolari. Toate au fost încredințate poliției! Să nu uităm că găsitorii își pierduseră întreg avutul și erau sinistrați în cel mai deplin înțeles al cuvântului!...
Un profesor de la Facultatea de Drept din Michigan a lăsat pe străzile din Tokio și din New York câte 20 de portofele conținând 20 de dolari fiecare. La New York au fost returnate şase (din 20!), la Tokio, 17! În țările nordice se practică de ani în șir comerțul „pe încredere”: iei marfa din raft, o cântărești, vezi cât arată aparatul de taxat și faci plata, depunând banii într-un vas și luându-ți restul din altul. Nici un vânzător, nici un body-guard – nu-i nevoie. (Ceea ce-mi amintește o întâmplare de demult: în Italia, la wc-urile publice există o farfurie în care fiecare pune câți bănuți crede. Dacă n-ai mărunți, îți iei restul tot de acolo. Cum, atunci, transmiteam de pe San Siro meciul Internazionale Milano - Dinamo București, am fost instruit de un fotbalist mai umblat prin lume  – nu-i spun numele, omul îmi voia binele – să pun un bănuț în farfurie și să iau rest trei!)
După cum se observă, performanțele în materie de cinste sunt apanajul țărilor înstărite. N-ai cum pretinde unui calic din Oaga-Dugu să returneze dolarul găsit sub cocotier. Dar dacă, Doamne ferește, un tsunami ar răvăși Dobrogea, cum s-ar comporta românii? (Scuzați întrebarea.)