Mircea Radu IACOBAN

N-am crezut niciodată în așa numitul „folclor nou” – cu atât mai puțin cred acum, mai ales în cel muzical. Dacă, înainte de 1989, confecționerii făceau parte din tagma așa-zișilor activiști culturali, care comiteau pe bandă rulantă  versuri de calibrul „Foie verde de negară / Multă bucurie-n țară!”, acum truda „creației” cade în sarcina soliștilor de muzică populară. Apar constant „cântece noi”, de fapt, texte noi, fiindcă de noutăți într-ale melodicul n-avem parte.
Fiecare solist are un staff (ba chiar și fan-cluburi) însărcinat cu primenirea repertoriului și, de regulă, sunt invocate recente culegeri de la bătrânii satelor, depozitari, zice-se, ai unui nesecat izvor – uger ce trebuie doar nițeluș stors pentru a țâșni șuvoi de vechituri... înnoitoare. Îmi iau permisiunea să consider că singura manifestare reală și credibilă a unui folclor literar nou (ca apariție publică) o s-o aflăm nu în balade, basme și eresuri reivite în lumea satului, de parcă ruralul modificat până în cele mai intime structuri ar fi rămas încremenit în practicarea modalităților tradiționale, ci, cu adevărat creație recentă și încadrabilă în definiția folclorului, numai acolo, în... pestrița și vioaia lume a tribunelor și manifestațiilor de stradă.
Bannerele și scandările poartă semnul creativității sincere și netrucate, în cea mai frustă și autentică înfățișare, punând deplin în lumină spiritul și inteligența poporului, cu sclipiri amintind de geniul acestei nații. Ia priviți și ascultați: „Prognoza meteo: Germania, cer noros; Franța, cer senin; România, cer demisia!”, ”Nu fiți vigilenți, fiți doar conștienți!”, „Traiane, dă-ți demisia și du-te pe insula Elena!”, „Poporul prost nu mai vrea băieți  deștepți!”, „Vă rugăm să ne scuzați, nu producem cât furați!”, „Europa ne ascultă, guvernanții ne insultă!”, „Eba, tatăl tău nu vrea să vorbește cu noi!”, „Fie iarnă, fie vară, până pleci noi stăm afară!”, „Lui Băsescu i se pregătește elicopterul? Nu-i nevoie, el va fugi cu parașutele!”, „Viermele va ronțăi dictatura până va ajunge la democrație!”, „Drumul spre integritate e podit cu libertate!” – ș.a.m.d.
De altfel, simptomatic, folclorul nou, atâta cât mai este, s-a postat cu insistență sub semnul satirei, fiind, deocamdată, singura lui „stare de agregare” credibilă. Că doar n-o să-i dăm crezare lui Ion Dolănescu, care lălăia penibile însăilări propagandistice botezate „folclor nou” de genul „Românie minunată / S-a dus vestea-n lumea toată / Că acum avem un tată / un tată cu suflet bun / că e viță de român” (Ceaușescu, desigur). Ce credibilitate mai poate avea noțiunea de „folclor nou”, când același Dolănescu încerca să ne convingă că nația în extaz cânta de dimineață până seara „România, țara mea de glorii” (la nevoie, se ciupea și din Eminescu), tărâm în care „Fabrici cu coșuri de fier / Se înalță pân-la cer”? De altfel, utilizarea ilicită a termenului provine și dintr-o flagrantă ignoranță într-ale teoreticului: Nicoleta Paic, solistă la Ansamblul „Plaiuri Băcăoane”, declară în presă cu inocență ”Sunt mândră că fac folclor!”. O fi știind engleza? Că altfel nu-i de înțeles bucuria ei întru „facerea” folclorului, câtă vreme folclorul n-are autor și-i creație colectivă, este oral, sincretic ș.a.m.d. Biata Nicoleta se dă cu inocență de gol, dar, oricum, folclorul „nou” se „face” fără jenă, la fațăde cortină.
Pe internet au apărut site-uri (Trilulilu) care, „pentru a stimula creația”, oferă posibilitatea „să adaugi versuri pieselor pe care le-ai postat tu, sau să propui versuri la piesele postate de alții”. Cum s-ar zice, curat creație colectivă, dată anonimă și... semnată! Mai bine și mai cinstit să căutăm folclorul nou, atâta cât se mai naște, în vălmășagul străzii: „Numără, Roberta, suntem 5 milioane!”