Mircea Radu IACOBAN

Năbădăi de iarnă, nervi și iritare: Lucescu junior susține că n-a condus el mașina, Lucescu senior zice că vatmanul trebuia să se ferească, urcând tramvaiul pe trotuar, iar Ganea și-a dat-o-n petec din nou – culmea, la o slujbă de înmormântare, când a avut o altercație cu preotul ce-i pretindea să intre-n biserică doar cu lumânări achiziționate „loco”. Cinstit vorbind, pretenția la astfel de exclusivități comerciale lasă impresia că în Casa Domnului este slujit cu prea mult zel și ochiul dracului. Pe de altă parte, să-ți sară muștarul la priveghi și să agresezi preotul după ce, se știe, Ganea a aruncat cu o lopată în antrenor la Brașov, l-a pocnit cu piciorul în gură pe colegul de club Frăsineanu, a vrut să-i cotonogească pe Bölöni și pe Stelea, l-a strâns de gât pe tușierul Mudura și a vrut să-l bată pe arbitrul unui meci în care juca fiu-său, înseamnă că nu-i în regulă ceva cam prin zona în care acționează, de regulă, psihiatria.
Dar dacă ieșirile violente ale lui Ganea le coroborăm cu sumedenie de întâmplări mai mult sau mai puțin similare petrecute pe stadioane sau în cantonamente, obligatoriu se face trimiterea la un anume nivel cultural precar al jucătorului român de fotbal. Este cazul să ne intereseze? Băieții să dea goluri și să recâștige statutul respectabil avut cândva de fotbalul românesc; în rest, nu-i treaba noastră. Vapoarele sunt făcute să plutească, sportivul, nu-i așa, să dea satisfacții în competiții. Da, dacă n-ar fi considerați și tratați ca „ambasadori” în toată  regula, fiindcă lumea vede, judecă și califică în conformitate cu ținuta celor ce s-au prezentat sub tricolor.
Marea majoritate a fotbaliștilor, inclusiv cei din Națională, se dau în vânt după manele. Ăsta-i nivelul. La urma urmei, e dreptul lor. Teașcă îmi spunea, cândva, că nimeni nu-i îndreptățit să-i dea peste mână celui ce fumează „Mărășești”, obligându-l să treacă la „Snagov”. Cu atât mai puțin avem dreptul să scoatem banda cu manele din casetofonul lui Mutu, înlocuind-o discreționar cu, să zicem, Enescu. Între libertățile cetățenești, opțiunea pentru un anume etaj (ori subsol) al artei a fost și rămâne de neclintit. O mulțime de fotbaliști își scrijelesc absurd și stupid pielea cu tatuaje, ca indienii sioux, doar-doar o cădea sexul slab în adâncă admirație și s-or înspăimânta adversarii. Rar veți afla, în cantonamente, „o carte uitată pe noptieră”: o fi cazul să ne intereseze lecturile lui Chipciu din Shakespeare și Kant, câtă vreme misia lui este să deposedeze curat, să paseze exact şi să marcheze... când e nevoia mai mare?
Ar crește, oare, cota cotonogarului Alexa dacă s-ar afla că știe să cânte la harpă? (Apropo: rog crainicii sportivi - știu că de pomană, da-mi fac datoria – să ia aminte că numele lui Chípciu se pronunță, corect, cu accentul pe primul i, și-i alcătuit din două silabe, nu din trei, cum se străduiesc de-o vreme inculții stricători de limbă să deturneze accentul onomasticii românești.)
Sigur că nu trebuie generalizat: am cunoscut jucători care citeau literatură bună (de pildă, Ivansuc), pe Matei îl întâlneam la concertele Filarmonicii, iar în cartea „Mirajul gazonului”, pe care i-am publicat-o lui Lucescu, n-a fost nevoie să modific o virgulă. Cazuri în care vor fi avut rolul lor și școala, și educația primită în familie. Despre preocupări pentru lărgirea orizontului intelectual însă nu prea am informații că ar interesa intens cutare grupare sportivă. Școala? Ar putea avea un rol determinant, numai că, de regulă, când începe marea performanță, relația cu școala se subțiază până la dispariție. Și cum cultură nu se poate implementa prin dispoziții FIFA, totul  depinzând numai de om, de capacitatea și dorința fiecăruia să atingă alte orizonturi ale cunoașterii, rămâne să ne iluzionăm că băieții barem ne vor bucura cu victorii în meciurile decisive. Dați goluri și treacă de la noi: vi le  iertăm pe toate!