Mircea Radu IACOBAN

Încerc să fac ordine în dulapul cu benzi magnetice și filme pe 16 mm. Uscată și scorțoasă, banda veche tip C pare gata-gata să plesnească la trecerea peste capetele de redare ostenite ale magnetofonului Tesla: vorbesc oameni care, de mult, s-au mutat în altă lume. Aflu interviuri difuzate cu decenii în urmă la radio, dar niciodată publicate – cum ar fi și cel cu părintele, profesorul și gazetarul Vasile Țepordei, fost slujitor la biserica Mărcuța. L-am vizitat când împlinea 85 de ani. Ar fi păcat ca interviul să rămână pierdut pe vecie în eter, așa că-l reconstitui, pentru a-l trece pe DVD și a face publice câteva fragmente. Prima constatare: soarta lui Țepordei s-a aflat mereu sub semnul norocului... în nenoroc:
  - M-am născut în 1908, la Cârpești, lângă Cahul. La Chișinău am editat ziarul „Raza”, pe care l-am mutat  apoi la București. În gazetă publicam articole de genul „Criminalul din Piața Roșie” (Stalin, evident). În 1948 m-a arestat securitatea română. Alcătuirea dosarului a necesitat câteva săptămâni, pe care anchetatorul a fost nevoit să le petreacă studiind colecțiile aflate la Biblioteca Academiei. În cele din urmă, am fost anunțat că voi fi eliberat. Când am ajuns în stradă, mă aștepta mașina NKVD-ului. Rușii m-au arestat și m-au dus la Constanța, pentru a fi judecat.
 - Ați avut avocat, judecarea a fost publică?
 - Da de unde! Procurorul și-a declarat regretul că nu poate cere pedeapsa cu moartea (pentru grave ofense aduse URSS), pentru că tocmai atunci se abolise pedeapsa capitală (avea să fie reintrodusă curând). Așa că nu m-am ales decât cu... muncă silnică pe viață. Am declarat că, fiind cetățean român, contest dreptul unui tribunal sovietic să mă judece în țara mea. Eu am vorbit, eu am auzit!... Până la Dnepropetrovsk am călătorit două săptămâni. Hrana: pește sărat. Mă urcasem în tren având 80 de kg și am coborât cântărind 46. Doctorița închisorii, Zaițeva, mă întreabă: „Ești preot? Și taică-meu a fost preot”. Ăsta mi-a fost norocul: m-au încadrat în categoria III-a, ceea ce însemna muncă ușoară. După care, am ajuns în regiunea Sverdlovsk. Într-un compartiment de opt persoane al vagonului „tip Stolâpin” am călătorit 24. Și am ajuns în regiunea Tavda, în taiga.
  - Aici, cine a fost reprezentantul norocului?
  - Tot un doctor. I-am dat hainele preoțești (stofă bună, de Buhuși) și m-a procopsit, în acte, cu angină pectorală. Sub o stea norocoasă a fost și întâlnirea cu santinela Volodea. Mi-a cerut să-i povestesc cum e... în capitalism. Pe taică-său îl împușcase Stalin. Câte nu i-am povestit... M-am ales cu... un premiu pentru depășirea planului la cules conuri de pin. După care m-a chemat, în mare secret, nevasta comandantului lagărului. Născuse de curând și nu voia să-i rămână copilul nebotezat. L-am botezat – pe furiș, bineînțeles. Astea au fost noroacele mele. Mai bine să n-ai parte...
  - Și ați ajuns la faimoasa Vorkuta.
  - Trei luni pe an noapte, trei luni ziuă, șase luni noapte-zi, doar eram dincolo de cercul polar. Iar am avut noroc: m-a ajuns din urmă dosarul cu „angina pectorală”, boală, cum se știe, incurabilă. De eliberat, m-a eliberat Hrușciov. Am ajuns în Gara Ungheni, unde am fost împărțiți în două grupe: „cu predare” și „fără predare”. Cei „cu predare” urmau a fi judecați (încă o dată!) de statul român.
   - Părinte Țepordei, crezi că, în România, sunt români care nu vor unirea?
   - Ba bine că nu! Cunosc destui care par a spune „la ce ne mai trebuie și beleaua asta pe cap?”.
   - Cum vă explicați faptul că în memoria țăranului basarabean s-a încrustat mai degrabă amintirea palmei date de jandarmul român decât aceea a ororilor NKVD-ului?
   - Propaganda rusească a lucrat... ca picătura chinezească.
   - Ce credeți, acum, despre unire?
   - Spre marea mea întristare, o văd depărtându-se.
Cine va răsfoi, la Biblioteca Academiei, publicațiile editate cândva de Țepordei, va afla titluri care vorbesc de la sine: „Sufletul românesc basarabean”, „Laudă Basarabiei”, „Închinare Basarabiei”, „Veșnicia Basarabiei”, „De ce iubim Basarabia”...