Mircea Radu IACOBAN

Până la urmă, în agricultura României, „restitutio in integrum” s-a tradus prin... distrugere integrală: „Deși colectivizarea și decolectivizarea au fost procese cu  țeluri diametral opuse, ambele s-au efectuat samavolnic. În primul caz, brutalitatea și violența au copiat modelul sovietic impus, în al doilea caz, excesele și devastările vădeau frustrarea și prostia vindicativă.” S-a ajuns la o fărâmițare excesivă a gliei și la mărunte exploatații de subzistență – dacă nu, în sumedenie de cazuri, pământul rămânea nelucrat. Const. Dropu crede, pe bună dreptate, că solul național este „spațiul vital al națiunii”, e ca „limba poporului, care, ca și steagul țării, care nu pot fi scoase la vânzare așa cum un amărăștean ajuns la anaghie își vinde brăcinarii în talcioc”.
Citam în acest colț de gazetă, în urmă cu ani, exclamația uimită a lui David Garst, președintele Corporației Fermierilor Americani; o reproduc din vechiul articol, fiindcă-și păstrează amara actualitate: „Prin fărâmițarea exploatațiilor agricole ați dat agricultura cu 100 de ani în urmă. Ceea ce ați făcut prin divizarea pământului după 1989 este o crimă.”  Și, în altă parte, același Garst: „Ați vrut să eliminați comunismul și ați instaurat sărăcia”. Autorul trece în revistă marile distrugeri postdecembriste, începând cu lucrările de îmbunătățiri funciare, continuând cu instalațiile de irigat (aluminiul conductelor s-a preschimbat în ceaune și cazane de țuică, ba, mai mult, aripile de ploaie au fost topite și exportate în lingouri de <băieții deștepți”> posesori ai licenței de comercializare a aluminiului fără indicarea sursei...), cu acareturile cooperatiste, cu cele 13 sanatorii și case de odihnă ale cooperatorilor, cu tot ce a însemnat o avere risipită, furată, dispărută. Coborând în concretul jenant și penibil, autorul propune câteva studii de caz, cum ar fi jaful din Insula Mare a Brăilei, de la „Avicola” Crevedia, I.L.F. Buzău ș.a. Pagubele „n-au fost recuperate în nici un fel și nici unul dintre autorii mai mari sau mai mici ai acestui jaf declanșat încă din 1990 n-a fost pus, până în prezent, să dea socoteală”.
Sunt contrapuse exemple (nu puține!) ale unor experiențe reușite tocmai pentru că s-a acționat împotriva curentului și a demagogiei postdecembriste, menținându-se forma de asociere cooperatistă și evitându-se atomizarea marilor tarlale. Inimosul inginer Berbecel, care a izbutit înființarea Societății „Ceres” din Smirna, a avut de tras după 1989 pentru motivul  că... în 1978 i s-a acordat titlul de „erou al muncii socialiste”. Erou, neerou, agronomul s-a pus pe treabă, și-a convins concetățenii să-l urmeze și, azi, „Ceres” este o societate realmente înfloritoare, pe care evocatul David Garst o consideră „un model pentru întreaga lume”.
Exemple asemănătoare oferă „Avicola” Bacău, IAS Cotnari, Societatea Agricolă din Curtici, „Astra” de la Trifești - Iași ș.m.a. De unde se vede că... se poate și agricultura României este departe de a fi damnată. Întrebarea lui  C. Dropu „Oare să existe vreun țăran, unul singur, care să se fi îmbogățit de pe urma ruinării și distrugerii cooperativelor de producție?” primește,  astfel, un răspuns puțin așteptat: nu desființarea, ci menținerea exploatațiilor în comun reprezintă soluția. De îmbogățit, desigur, s-au și îmbogățit, dar nu țăranii, ci, afirmă autorul, „clientela diferitelor partide politice, care a ajuns să stăpânească peste noapte sute de hectare, ba chiar mii.” Pour la bonne bouche: aflăm că, în anul de grație 2011, în România au rămas 3 milioane de hectare nelucrate!