Mircea Radu IACOBAN

Mă-ntreb ce s-ar fi întâmplat dacă meciul Dinamo - Steaua se încheia cu 1-0, hotărâtoare rămânând lovitura de la 11 m acordată (cu ușurință) de Balaj. Ce scandal enorm ar fi  făcut Becali, câte acuze de măsluire ar fi debitat la televiziuni (apropo: două sunt prezențele zilnice constante în eterul românesc: „Tatăl nostru” dimineața, la radio, și Becali seară de seară, la posturile tv de sport)! Scorul final fiindu-i net favorabil, oierul a tăcut mâlc. De unde se vede că acuzele pătimașe la adresa arbitrajului autohton atestă, între altele, și incapacitatea echipelor de a se impune categoric pe teren. Dacă te iei după patroni, prezumția de nevinovăție nu există, orice eroare ascunde, de fapt, premeditare și, după cum zice Porumboiu, toți arbitrii au furat (cu excepția lui) și mai toți fură ca-n codru.

Scandalul (vezi interviul din Pro Sport de marți) ascunde încercarea de a transfera întreaga responsabilitate pentru lipsa de performanță a echipelor din curtea patronilor în cârca arbitrilor. Care nu-s, firește, ușă de biserică, dar nici mai proști decât fluierașii din alte țări. Îmi amintesc o întâmplare din 1967, când încercam din răsputeri, la Berlin, să ne calificăm la Olimpiada din Mexic. S-a renunțat, atunci, la intenția de a prezenta, cum se obișnuiește, echipa de tineret și a fost convocată, practic, Naționala: Coman, Sătmăreanu, D. Nicolae, Dan Coe, Mocanu, Ghergheli, Dobrin, Koszka, Năsturescu (Lucescu), Constantin, Ion Ionescu. Pentru a ajunge în Mexic, trebuia să trecem de echipa RDG. Nu obișnuiesc să dau vina pe arbitri, dar, în mod cert, jumătate din tristețea necalificării am zis că se datorează fluierașul Davidek. Îl mai văzusem, la Budapesta, arbitrând jocul Ferencvaros - F.C. Argeș, când a fluierat un fault (comis, nu primit) din trei la gazde, și trei din două la oaspeți.

Când a apărut pe gazonul stadionului din Berlin (înlocuire de ultim moment, trebuia să oficieze alt cavaler al fluierului) mi-am amintit de prestația cu floricele adresată publicului din Budapesta și am fost convins c-o să avem necazuri. Ceea ce s-a și întâmplat. Nici nemții n-au mai mizat pe echipa de tineret, selecționata lor olimpică fiind alcătuită din Blochwitz, Urbanczyc, Irmscher, Wruk, Bransh, Pankau, Erler, Neoldner, Höge, Frenzel, Löwe.

Minutul 7: Löwe șutează de aproape în umărul lui Mocanu, publicul cere 11 metri și Davidek acordă. A trecut prea multă vreme de atunci, meciul nu și-l mai amintește nimeni, n-ar avea nici un rost să înșir brașoave: după cum am văzut eu, mingea n-a lovit mâna lui Mocanu și nici urmă de element intențional n-a existat în respectiva fază. Protestele au fost zădarnice și, peste un minut, Pankau transformă, rezolvând meciul (de altfel, un joc deloc strălucit de ambele părți).

De aici înainte, cele ce urmează țin de... inexplicabil. Prea de tot ordinară mi s-a părut nedreptatea, prea tânăr și necugetat eram, așa că, la pauză, decid să-l iau la rost pe... Davidek! Spre nedumerirea colegului Țopescu, care oficia liniștit în cabina de alături, o iau în pas alergător... către vestiare. Nu mă cunoștea nimeni, eram fără pardesiu, aveam un carnețel în mână, s-o fi crezut că-s cine știe ce oficial. Trec printr-un zid viu de oameni de ordine care, când s-au dezmeticit, m-au văzut... departe. Probabil, i-a derutat decizia cu care am străpuns... zidul Berlinului. Intru, fără să bat la ușă, în cabina lui Davidek și-l găsesc roșu, transpirat, obosit. Mă privește uimit – nu înțelegea cum de am ajuns până la el (la drept vorbind, acum nici eu nu prea înțeleg) și căuta să priceapă ce soi de oficial va fi fiind puștiul care i-a năvălit în cabină. Pe ton inconștient de hotărât, întreb (la ghici) în franceză: „Chiar ați văzut penalty?” Luat prin surprindere, Davidek se ridică de pe scaun și imită gestul lui Mocanu, indicând... și umărul, și mâna. Încerc să-i arăt neconconcordanța dintre gestică și decizie, arbitrul rămâne o clipă descumpănit, după  care s-au dezmeticit oficialii, au intervenit tușierii și m-au scos afară, lipsind... doar șuturile în fund!

Calificarea rămăsese, totuși, la îndemâna noastră și urma să se decidă în returul de la București.

Când am pierdut cu 0-1. Fără Davidek. De unde se vede că prea multă pasiune (ca să nu spun patimă) investită într-ale fotbalului strică și că n-are rost să tragem foc după foc în pianiștii care... fac și ei ce pot.