Cătălin MIHULEAC

Sistemul penitenciar american are la activ o cantitate respectabilă de condamnaţi care au fost executaţi, violaţi ori mutilaţi. Printre puţinii care au reuşit să se fofileze se numără deţinutul William Porter - alias O. Henry - evadat printr-un tunel subteran, săpat cu ajutorul literaturii.

Multe din cele 300 de povestiri ale sale au fost scrise sau concepute, pe când îşi ispăşea pedeapsa de trei ani, căpătată pentru că a băgat scurmătoarea în bănuţii unei bănci, al cărei casier era. De aceea, putem spune că O. Henry a evadat din celulă cu ajutorul literaturii. Acelaşi lucru îl facem şi noi cu povestirile sale, evadând din puşcăriile cotidiene, pe care ni le-a zidit viaţa de rutină.

„Darul magilor” – scrisă în 1899 - e cea mai frumoasă poveste de Crăciun pe care am citit-o în viaţa mea. Doi tineri new-york-ezi, Della şi Jim, a căror căsătorie e subminată de lipsuri, văd cum apropierea Crăciunului rupe filele din calendar, iar ei n-au mijloace pentru a-şi face unul altuia cadourile tradiţionale. Ah, sărăcie, cum reuşeşti să-ţi păstrezi luciul şi într-un sat din Botoşani, şi într-o metropolă ca New York-ul!?

Tânăra familie are totuşi o avuţie, compusă din „două lucruri cu care se mândresc amândoi deopotrivă. Unul e ceasul de aur al lui Jim, care aparţinuse tatălui său şi mai înainte bunicului său. Celălalt e părul Dellei.” Fiindcă inimile îndrăgostite pulsează într-o înţelegere secretă, fiecare soţ ocheşte pentru celălalt darul complementar. Della se opreşte la „un lanţ de platină pentru un ceas de buzunar, simplu şi pur.” Aşadar, ceva demn să-i pună soţul în valoare: „de cum l-a văzut, Della a ştiut că lanţul trebuie să-i aparţină lui Jim.” Lanţul acela trebuie să fie al lui Jim, reprezentând mai mult ca un simplu accesoriu de filfizon. Lanţul are calităţile lui Jim: „limpezime şi valoare”. Dar de unde bani pentru el, când costă 20 de dolari?

  Jim chiteşte şi el un cadou pentru Della, singurul nimerit pentru ea, pentru părul ei minunat, care „îi ajungea până mai jos de genunchi şi părea că o învăluie ca o haină.” Undeva, într-un galantar de pe Broadway, se găseau nişte „piepteni frumoşi, de baga curată, cu rame încrustate cu pietre preţioase.” Nişte piepteni reuniţi într-o „serie întreagă, pentru tâmple şi pentru ceafă”; nişte piepteni unici, fiindcă doar ei pot crea o plusvaloare pentru părul Dallei; nişte piepteni desigur foarte scumpi. Cum facem, tot acolo ajungem: de unde lovele pentru ei? Zadarnic îşi munceşte Jim mintea.

Întotdeauna însă undeva stă şi veghează o ultimă soluţie, la care n-ai vrea să apelezi, decât în caz de forţă majoră. Iar Crăciunul e un caz de forţă majoră. Astfel, Della intră acolo unde n-ar fi vrut niciodată să intre, pentru a-şi târgui podoaba capilară. „Îmi cumpăraţi părul?” – întreabă ea. „Scoateţi pălăria să vedem cum arată. 20 de dolari”, spune achizitorul. „Dă-mi-i iute, se învoi Della.” În urma execuţiei inegalabilului său păr, Della abia mai aduce cu ea însăşi, dar ce mai contează, când are în sfârşit banii pentru lanţul de platină al lui Jim. E noaptea de Crăciun, şi Jim va fi fericit.

Dar Jim nu-i deloc fericit, dând ochii cu defrişările fondului capilar al Dellei. Are un cadou pentru soţioara lui, iar cadoul nu-i decât setul de piepteni de pe Broadway. Un cadou a cărui utilitate a pierit. E rândul ei să dea ivirii cadoul pentru el: lanţul, atât de necesar strălucirii lui. „Dă-mi ceasul! Vreau să văd cum arată cu lanţ!”

Da, ceasul... desigur, ceasul... cum să nu, ceasul... „Am vândut ceasul, ca să am bani să-ţi cumpăr pieptenii.”

Cititorului i se umezesc ochii: ea îşi vinde părul, ca să-i cumpere lui lanţ de ceas; el îşi vinde ceasul, ca să-i fericească ei părul cu un set complet de piepteni.

Mi-l şi imaginez de Crăciun pe deţinutul O. Henry citindu-şi povestirea, în timp ce toată gloata de puşcăriaşi boceşte, sărutând poze şi icoane.