Mircea Radu IACOBAN

Am pierdut, într-o săptămână, doi (mari) regizori – pe Tocilescu și pe Blaier. Pe „Toca” nu l-am cunoscut îndeaproape. A pus în scenă, în 1977, o piesă a mea („Reduta și șoarecii”, care avea să primească Premiul Academiei) la Teatrul din Pitești, dar n-am comunicat pe parcursul montării și nu ne-am întâlnit nici măcar la premieră. Blaier însă, m-a onorat statornic cu prietenia lui și, cum se va vedea în cele ce urmează, a avut parte în carieră și de un episod sucevean de care, probabil, nu știe nimeni.

Trecerea de la scenariul literar la cel regizoral și configurarea decupajului, operație migăloasă și îndelungă, s-a petrecut, în cazul filmului „Totul pentru fotbal”, undeva în Bucovina. Vreme de două săptămâni, am stat la Pojorâta, într-o căsuță de turtă dulce din buza pădurii, unde căprioarele veneau la gard și, cum deschideai portița spre codru, puteai începe să culegi mânătărci și hulubițe. Blaier, bucureștean get-beget, nu s-a simțit în largul lui decât după două-trei zile, când s-a convins că veverițele nu mușcă, bureții nu otrăvesc (dacă știi să-i alegi) și furtunul pentru stropit curtea nu-i șarpe cu clopoței. Aveam să-l pozez, mai apoi, culegând ciuperci conștiincios, cu bucurie și încântare; când avea vreo îndoială, îmi aducea „piesa” la control: „asta nu-i greșită?” Filmul avea să fie considerat (nu eu spun asta) una dintre comediile cinematografice românești izbutite și încă mai este reluat, după 30 de ani de la premieră, în programele posturilor de televiziune. Normal, primii care s-au amuzat copios, la Pojorâta, au fost scenaristul și regizorul. Andrei avea un umor foarte special, de subțirime și finețe. Încerca constant să adauge demersului satiric și-un strop de poezie: de pildă, a introdus trei secvențe sepia de rememorare nostalgică a mingii de cârpă și a maidanului copilăriei...

De fapt, încercam o lovitură cu mantinelă: cum comedia românească nu putea cuteza să-și îndrepte săgețile mai sus de nivelul soacră-chelner, ne-am limitat, chipurile, la satirizarea moravurilor din lumea sportului. În oglindă, cine știa să vadă, vedea (la scară) tare și mentalități „la nivel înalt”, proprii high-life-ului vremii (prima care „s-a prins” a fost Ecaterina Oproiu). Viața la Pojorâta, fără telefon (mobilurile nici nu apăruseră la noi), fără televizor, fără adresă la care să te agreseze convocări și telegrame, fără nici o „logistică” administrativă (găteam amândoi cum ne pricepeam...), ne-a îngăduit să rămânem mereu în atmosfera viitorului film și, apoi, să adăugăm momente sugerate de realitățile locului. O trecere pe  la Muzeul Lemnului din Câmpulung ne-a dat ideea secvenței de-a dreptul antologice a vizitei arbitrului străin (magistrală interpretarea lui Dinică) la Muzeul Etnografic, unde conștiincios i se traduc... intraductibilele denumiri „buduroi” ori „scăfârnac”...

Urme ale experienței Pojorâta am putut detecta ulterior, pe mici întinderi, și în scenaristica regizorului Blaier, adică în „Râdeți ca-n viață!” (1983) ori „Vacanța cea mare” (1988). Ultima întâlnire mai consistentă cu Andrei a fost în juriul Festivalului Internațional de Film Documentar de la Slătioara - Vâlcea, în 2010. Începuse evident declinul fizic: mergea cu ezitări, adesea trebuia sprijinit, îi apăruse o tărăgănare în vorbire, avea dificultăți de vedere. Ciudat: își amintea la amănunt sumedenie de mărunte întâmplări petrecute la Pojorâta! Unele le uitasem de mult, altora nu le-am dat prea mare atenție niciodată. „Văd și-acum ochii căpriorului din cimitirul părăsit” (la Pojorâta, pe-o coastă, mai dăinuie un cimitir de pe vremea austro-ungarilor, potopit de buruieni și tufăriș; cu greu poți distinge literele gotice săpate în pietrele acoperite de mușchi – ne plimbam diminețile pe-acolo și mereu dădeam peste căpriorul aciuat printre morminte). Ori: „acolo am prins singurul pește din viața mea” (marea ispravă s-a petrecut la păstrăvăria de la Valea Putnei). În treacăt, l-am mai întâlnit la o sindrofie bucureșteană. Tot de Pojorâta și-a amintit: ”să nu zici că-s vorbe mari, dar mă-ntreb și te-ntreb, nu cumva atunci am fost fericiți și habar n-am avut?” Și iar mi-a amintit de căpriorul din cimitir, în ochii aurii ai căruia vedea, poate, oglindită inscripția funerară de pe piatră. Adică, RUHE SANFT!