Mircea Radu IACOBAN

Interesant (și trist) de urmărit cât de spectaculos contrazice româna vorbită tendințele ce guvernează evoluția tuturor limbilor europene! Pe continent, deviza a fost și rămâne simplificarea, limpezirea și împuținarea regulilor, unificarea pronunțiilor – totul petrecându-se, desigur, între limitele normelor acceptate oficial și validate în timp. Și-n vreme ce alții se străduiesc să simplifice, noi complicăm: inventăm construcții aiuristice, schimbăm nepermis accentele, punem în circulație reguli atât de „adânc” pritocite, încât nimeni nu mai poate să afirme că-i deplin cunoscător al gramaticii uzuale, transplantăm parazitar în vorbirea curentă formule de cancelarie proprii veacului XIX (cererea nu mai este semnată de Ionescu, ci... DE CĂTRE Ionescu), protejăm ilogic și inutil cacofonii inexistente („eu, CA ȘI rector”...), totul trădând nesiguranța incultului, groaza de a nu fi „în trend” și dezarmanta ușurință cu care sunt preluate prostiile altora în spiritul zicerii „noi vorbim, nu gândim!”.

Numele proprii constituie un argument al continuității românilor în spațiul mioritic. Idioțenia mutării accentului pe o penultimă silabă, de fapt, inexistentă (Gră-di-ná-ru sau Gră-di-ná-riu, are, corect, patru silabe, Gră-di-na-rí-u, ilicit, cinci) rupe o legătură firească, datând de secole, dintre generațiile de purtători ai aceluiași nume de familie. Cum adică, pe bunic îl chema Pes-cá-ru, ori Pes-cá-riu, iar pe nepot, Pes-ca-rí-u? De unde și până unde, care lege a foneticii justifică astfel de evoluție? Nici una! Și fiindcă, cum spunea Creangă, „prostul când nu încape în bortă, își mai leagă și-o tidvă de coadă”, iată că ne-am apucat să schimbăm, cu de la noi putere, și accentuarea numelor proprii din alte limbi ale familiei latine: Spadásio devine, în pronunția lumpen-crainicului afon Ilie Dobre, Spadasío!

Evident, radioul poartă mare parte din vina pentru pocirea limbii vechilor cazanii. Truda institutelor însărcinate cu pescuirea erorilor de vorbire la microfon se consumă, de fapt, în gol. În pofida repetatelor semnalări, pe post se pronunță tot „ora doisprezece”, „mingea este respinsă de către bară”, cutare „ca și arbitru” etc., etc. Decât liste de greșeli înaintate în van conducerii radioului, mai bine ar ieși grămăticii pe post, spre a invita poporanii să evite greșeala cutare, indicând pronunția corectă. Numai că dumnealor, grămăticii, au preocupări mult mai înalte decât școlirea vorbirii nației, ei se străduiesc să descopere mereu, până-n pragul ridicolului, noi și noi adieri de nuanțe sintactice, pe care le botează prețios și pretențios, preschimbând gramatica într-un cumplit meșteșug de tâmpenie.

S-a statuat, astfel, existența (de pildă) a zeci și zeci de alte tipuri de completive, deși-i clar că la acest etaj al lingvisticii orizontul investigării rămâne infinit. În loc să fixeze câteva realități având cuprindere generalizatoare, lucrări de doctorat taie firu-n patru`ș`patru, stabilind că, alături de completivele știute din bătrâni (directă, indirectă, de timp, de cauză, de efect...) mai ființează completiva modală de măsură progresivă, completiva concesivă propriu-zisă, completiva opozițională cu caracter specific și tot așa înainte, până la complicata „reluare corelativă ca posibil raport apozitiv”. Încă puțin și se va ajunge la completiva modală de scărpinare pseudo-ascendentă bilaterală concupiscentă, fiindcă tot soiul de nuanțe pot fi identificare în continuare până la paștele cailor! Strădania lingviștilor pare mai degrabă canalizată către a arăta de câtă adâncime și deșteptăciune scormonitoare sunt capabili, taman împotriva a ceea ce s-ar cuveni cu folos pragmatic să facă: simplificarea (rațională) a gramaticii, eliminarea excesului de normare, fixarea și consolidarea regulilor de bază, nu încâlcirea lor.

Cum apare alt tratat, cum se schimbă denumirile și normările încetățenite! Româna veche se descurca având un singur condițional sintetic (plus construcțiile perifrastice), franceza posedă doar două forme ale condiționalului; la noi, ce despletită și inutilă bogăție de nuanțe! Subiectul, cică, și-a încheiat misia logică și legică de secole, nu mai este parte principală a propoziției, ci un soi de complement mai special! Articolul este și el mătrășit și repoziționat. Puținele reguli rămase, de bine, de rău, în relativa știință de carte a românului de rând, devin caduce și inoperante. De fapt, constatăm că nu mai știm gramatică – mereu, ceea ce știm... nu se mai poartă!