Mircea Radu IACOBAN

Am avut un amic (a murit de mult) adept fervent al ideii „visează sus, altfel rămâi jos”. Își construise un adevărat scenariu privitor la ce va face după ce i se va decerna Premiul Nobel pentru literatură. Între altele, alcătuise și lista invitaților la petrecerea ce o va da la Iași, mai mult pentru a-și rezerva plăcerea de a tăia cu roșu câteva nume: „Pe ăștia, nu-i chem. Să crape!”. Era un fel de joacă, asezonată prudent cu autoironie, dar, pe undeva, se pare că a lăsat urme în subconștientul ambițiosului pretendent: nu numai că visa un Nobel, dar ajunsese să creadă că i se cuvine. Am încercat să-l potolesc: tu știi ce se va întâmpla după euforia generală de început?

Români fiind, vei fi contestat imediat chiar de conaționali de-ai tăi, ce se vor strădui să arate că-i un premiu nemeritat. Presa îți va scormoni meticulos biografia și va descoperi că, în clasa a IV-a, ai fost comandant de detașament la pionieri, că ai luat niscaiva diplome în „Cântarea României”, că n-ai avut nici o carte oprită de cenzură și, acuză gravă, s-ar putea să fi fost menționat într-o listă suspectă arsă în 1989. Rubedeniile te vor asalta să-ți ceară bani. Critica complezentă (cacofonie voită) va exulta o lună - două, aflând în cărțile tale sumedenie de sensuri abisale și profunzimi de care n-ai avut habar, după care vor urma obligatoriu revizuiri și recitiri acre, datorate unor indivizi ce-ți urmează, într-un fel, îndemnul, numai că nu „visează” sus, ci „vizează”: demolând un Nobel, năzuiesc să-și ridice lor statuie. Nu vei mai putea intra nici la frizerie, nici la Carrefour, nici la Direcția Financiară (unde ți se va impozita premiul plus – adică, minus – contribuția la CAS) fără să stârnești enuziasmul gălăgios al babelor și fecioarelor dornice să pupe un Nobel autentic. Nici la pescuit nu te vei mai putea duce, fiindcă ar vui balta, fiece caras capturat stârnind aplauzele delirante ale confraților undițari și, în loc să pui râme în cârlig, va trebui să dai toată ziua autografe pe coada minciogului. Mai bine joacă la loto, uite, săptămâna trecută, potul a fost cât trei Nobeluri la un loc...

Geaba prelucrare: amicul a plecat definitiv cu ideea lui fixă cu tot, nu înainte de a-mi lăsa lista invitaților, pentru eventualitatea acordării onorantei distincții post-mortem... Glumă, neglumă, își imaginase rețeta fericirii doar atârnată de coada unui mit... Mi l-am amintit pe fostul amic răsfoind cartea „În apărarea fericirii” (Ed. Urania), semnată de Matthieu Ricard. Autorul este fiu al unui membru al Academiei Franceze, Jean François Revel, are studii aprofundate de genetică celulară la Institutul Pasteur și, subit, s-a bejenit în Tibet, lăsând toate cele baltă și ajungând mâna dreaptă a lui Dalai Lama. Ricard a acceptat să facă parte dintr-un lot numeros investigat de Laboratorul Universității Wisconsin profilat pe „neuro-știința afectivă”. Utilizând un întins set de întrebări, punând la lucru 256 de senzori și zeci de trasee de rezonanță magnetică, cercetătorii americani au izbutit să afle... cine-i cel mai fericit (și de ce) din întreg lotul investigat. A ieșit, de departe, Matthieu, care trăiește într-o chilie 2x2, n-are avere, nu întreține relații sexuale de mai bine de 30 de ani, n-are celular, nu conduce un BMW, nu se îmbracă la Armani, n-a auzit de Viagra sau Extazy, nu bea alcool, nici măcar Coca-Cola și tot ce câștigă de pe urma cărților publicate donează mănăstirilor budiste. N-are bani, împlinire profesională, viață sexuală, popularitate în zona lui. A ajuns în acest stadiu de grație desprinzându-se de tot ce consideră lumea că aduce fericirea – reușita în profesie, bunurile, relațiile umane și, mai ales, consumul.

Ricard crede în plasticitatea minții – capacitatea umană de a modifica fizic creierul cu ajutorul modului în care ne alegem gândurile. Poți fi fericit numai după ce încetezi să dai vina pe ceilalți pentru nefericirea ta și după ce izbutești să afli motivațiile în propria-ți minte. Creierul dezvoltă și întărește neuronii pe care-i utilizezi mai mult. Gândurile negre aduc anxietate, depresie, invidie, ostilitate = nefericire. Adicătelea, cum spunea bătrânul Aristotel, „Fericirea este o obișnuință sau rezultatul mai multor obișnuințe”.

Așa o fi. Dar cum să n-ai gânduri negre când...