Mircea Radu IACOBAN

Se întâmpla în aprilie 1985. Năstrușnicul George Pruteanu a inițiat o anchetă prilejuită de apariția numărului 1.000 al revistei „Cronica”. Cineva, probabil de-al casei, a rupt pagina din colecția redacției și, după un sfert de veac, alt „cineva” mi-a adus-o pe post de mare curiozitate. Și chiar e! Zic c-a fost sustrasă din colecția redacțională fiindcă poartă, pe marginea textului, însemnarea lui N. Barbu: „Un talmeș-balmeșfăcut tendențios, de un reporter incorect”. Acuzația de incorectitudine provine, probabil, din modul în care Pruteanu a gospodărit textele intervievaților: le-a trimis întrebările în scris și tot așa a recoltat răspunsurile. Orchestrarea și construcția paginii îi aparținea, desigur, lui Pruteanu, adept al conciziei, exprimării economicoase și la obiect. În acest spirit, probabil, a mai condensat răspunsurile, de unde și ofuscarea lui N. Barbu.

Văzută azi, pagina în sine poartă o anume stranietate, deoarece pare un conclav al umbrelor în care s-a insinuat un intrus: toți cei din conducerea primă a „Cronicii”, cu singura excepție a subsemnatului, au trecut de mult Styxul, urmați apoi și de Pruteanu, semnatarul anchetei. Și-i ciudat să-ți vezi poza într-un cvintet al dispăruților, darămite să afli planurile de viitor ale unor desmoșteniți... de viitor! Să le cunoști regretele, frustrările, proiectele, aspirațiile, să le dezghioci trăirile unor începuturi troienite de uitare, dar și de indiferența cu care le sunt tratate adevăratele urme ale trecerii – cărțile. Participă la discuția din 1985 C. Ciopraga, Corneliu Ștefanache, N. Barbu, Corneliu Sturzu și subsemnatul. Pe parcurs, mai sunt „agățați” redactorul Aurel Leon și colaboratorul Mihai Drăgan, și ei trecuți în lumea umbrelor. Ciudată senzația să te afli, parafrazând un titlu al lui Marin Sorescu, ”singur printre răposați”!

Întâia întrebare a lui Pruteanu era, bineînțeles, cu tâlc: „Ce ați îndrepta/modifica în numărul 1, din februarie 1966, dacă l-ați face din nou?”. Deși semnatarul anchetei anticipa firești deosebiri de vederi („nu s-a sperat într-o jovială ciocnire de cupe de șampanie verbală”), surprinzător, toți intervievații, într-un glas, dau un singur răspuns: l-ar face tot așa! Ceea ce, într-un fel, s-a validat și materializat prin apariția revistei „Cronica veche”, construită identic și cu aceeași rubricație ca revista antecesoare. Din păcate, cei care la apariția de răscruce a numărului 1.000 și-au menținut fără rezerve opțiunile publicistice din 1966, nu mai au cum să vadă „Cronica rediviva”, iar pe unde se vor afla acum sufletele lor, în prelungul stand-by al așteptării trâmbițelor judecății de apoi, gazetărie nu cred a se face. Întâi de toate fiindcă Scaraoțchi prea se amestecă într-ale ziaristicii... Intuiesc, însă, și altă explicație decât aceea pur sentimental-nostalgică pentru post-validarea numărului 1: în 1966 exista o anume deschidere, inclusiv iluzia libertății opiniilor. An de an, pe măsura strângerii șurubului ideologic, a exceselor „îndrumării” și a radicalizării cenzurii, transmutată dintr-un malefic organism statal purtător al detestatei ștampile pătrate, în subconștientul panicat de-a binelea al redactorului timorat; astfel s-a ajuns la surdinizarea vocii săptămânalului ieșean, la domolirea nervului publicistic, tonusul general situându-se evident sub acela al primei perioade.

O altă întrebare a lui Pruteanu cerea detalii privind „cel mai important text al dvs. pe care l-ați publicat în paginile revistei”. Răspunsurile oscilează între „nu-mi amintesc” și „toate au fost importante”. N-am avut de ce să ezit: „articolul prin care propuneam (argumentat) înființarea unei edituri la Iași”. Care avea să se numească „Junimea”; la nașterea noii case de presă, ce avea să devină, în timp, brand cultural ieșean, „Cronica” a avut consistentă contribuție, menținând caldă ideea și agitând apele (stătute) până la finalizarea din 1989. În așteptarea republicării interesantei anchete în întregime (în „Cronica veche”), iată o mostră de răspuns. Aparține prof. C. Ciopraga: „Eram mai tânăr cu 1.000 de săptămâni, ceea ce raportat la 3.000-4.000 cât se desfășoară viața unui om, înseamnă mult. În forul meu lăuntric, aspiram ca întreaga mea activitate să contribuie – în măsura disponibilităților – la revigorarea culturii în această parte a țării. Mă simțeam dator, cum dator mă simt și astăzi.”  

Îmi place să cred că profesorul nostru a plecat dincolo cu sentimentul datoriei împlinite.