Românii înzestraţi de la natură sau care şi-au format în timp gusturi mai rafinate cunosc, din călătoriile lor europene, berea belgiană „Leffe”; o licoare pornită în secolul al XIII-lea dintr-un sălaş sfânt – o mănăstire catolică - pentru a-şi învălura plăcutele senzaţii pe gâtlejuri internaţionale. Au încercat-o pe terasele Paris-ului şi în cafenelele Bruxelles-ului, au savurat-o în Luxembourg, dar au regăsit-o, cu plăcută nedumerire, în rafturile supermarketurilor din prăpădita noastră ţară.
Interesant este că, la vremea lansării sale spre o nouă treaptă de notorietate – se întâmpla prin anul 1975 -, această marcă nu a avut la îndemână bugete de publicitate copleşitoare, pentru a-şi înfige stindardul în inima pieţei şi a trece la producţia industrială.
Aşa că a fost silită să apeleze la o altă tactică. Aceea de a trimite gratuit câte o superbă cutie, conţinând fiecare patru sticle – patru sortimente - de bere „Leffe”, la câteva mii de personalităţi reprezentative din lumea spectacolului, din lumea presei, din lumea politică şi din alte lumi, comparative ca importanţă. Persoane considerate a fi lideri de opinie în domeniile lor, persoane capabile, prin ponderea lor, să influenţeze, chiar să dicteze indirect comportamentul de cumpărători al celorlalţi.
Aceeaşi situaţie este valabilă şi în alte domenii, chiar şi în artă, unde comportamentul consumatorilor este dictat de liderii de opinie. Dacă cinci critici de artă cu greutate decid că opera unui anume pictor este guvernată de un talent care alunecă spre geniu, nimeni nu îndrăzneşte să se pună de-a curmezişul. Consumatorul de artă nu se pronunţă, decât după ce a ascultat opinia liderilor de opinie din domeniu. Aşa a apărut pe piaţă un Patapievici, ca să luăm cel mai sforăitor exemplu din ultimiii ani. La fel ca berea „Leffe”.
Cu o singură diferenţă, dar una notabilă. Dacă în cazul berii „Leffe” liderii de opinie au sprijinit un produs de foarte bună calitate, cu gonflabili ca Patapievici, mai devreme sau mai târziu lumea oricum se lămureşte.