Mircea Radu IACOBAN

Târgul Cucului, acel Macondo ieșean cu legi și viață proprie, îl descrie colorat fostul diplomat Teodor Scorțescu în „Concina prădată”: „Ulița Târgului Cucului suie la deal, între două șiraguri de case joase, înghesuite, turtite de acoperișuri, cu geamuri peticite cu hârtie, cu păreții văruiți multicolor, cu firme naive deasupra ușilor. Dughenele evreieşti își înșiră galantarele de mărunțișuri unde, alături de mosoare de ață și ciorapi de bumbac, lucesc giuvaiere de sticlă colorată, menite să împlinească năzuințele de fast oriental ale fiicelor ghetoului”. 

Cam în aceiași termeni scrie și Dimitrie Anghel: „... se adună nevoi lângă nevoi, clădind părete lângă părete, întinzând coperișlângă coperiș...” – improvizații care, la marele incendiu din ianuarie 1910, s-au aprins una de la cealaltă, distrugând în câteva minute locuințele a 87 de familii. Iată și imaginea cartierului în același an, 1910, și-n viziunea reporterului ziarului „Mișcarea”: „era aici, în întortocherea aceea de cocioabe seculare, de subsoluri, de pivnițe și de pretinse locuințe omenești, un adevărat labirint al nevoii și mizeriei îngrămădite laolaltă”. La Iași, evreii cu stare erau puțini și nici într-un caz nu viețuiau în Târgul Cucului, teritoriu rămas cronic pradă restriștilor începutului tulbure de veac.

În auto-intitulatul „ghetou”, cei mai răsăriți izbutiseră să-și încropească fie o măruntă afacere într-ale comerțului (inclusiv cu tejgheluța agățată de gât), fie erau mici meseriași cu patalama, în proporție (pe oraș) de 93% evrei la 7% români. În rest, lucrători cu ziua ce-și ofereau fără prea mare succes serviciile dimineața, în fața ceainăriilor. Mai puteau fi văzuți acolo prin 1956, când am revenit la Iași și când răposatul tramvai 3 de pe Sărărie încă își avea capătul de jos al liniei în Tg. Cucului. Între timp, se produsese marea migrație spre America, răspuns ce va fi fost aflat la apăsarea sărăciei endemice și la antisemitismul brutal care începuse să-și arate chipul, așa că, procentual, populația evreiască a Iașiului coborâse sub 40%. Apăruse, în zarea zărilor, și idealul Eretz Israel, așa că salutul de despărțire, la ieșirea din sinagogă, era „La anul, la Ierusalim!”. Degrabă, puțini aveau să ajungă acolo...

În fosta capitală a Moldovei funcționa un teatru evreiesc („Curierul de Iași”: „Jocul actorilor a fost excelent!”). Se pare că ideea de început a aparținut lui Șimen Mark, proprietarul unei cofetării, care și-a deschis, în 1875, o grădină de vară cu program artistic – 35 de bani intrarea! Actorii își recoltau rețeta serii umblând cu strachina pe la mese. Peste numai  un an, se deschidea „Pomul Verde”, cu trupa lui A. Goldfaden. Exista o viață culturală a cartierului, mulți dintre gazetarii vremii erau evrei, alții librari, tipografi, muzicanți și, cum s-a putut vedea din lista publicată în cuprinsul precedentei tablete, nu puțini s-au afirmat în câmpul literelor.

Și în Primul Război Mondial, și-n cel de al Doilea, evreimea Iașiului și-a adus obolul de sânge - mărturie, parcela eroilor din cimitirul Păcurari. Altfel spus, chiar dacă strâmtorat de sărăcie, cartierul era deplin inclus în viața orașului, fără a lăsa loc vreunei pricini de invidie urbană ori de resentimente. Marile sărbători ale cultului iudaic colorau pitoresc zona. De Purim, trupe ale artiștilor amatori („purimspileri”), completate cu actori de la teatrele creștine, luau la rând casă cu casă, precum colindătorii noștri, aducând vestea izbăvirii de cel rău...

Un cartier amărât, cu bucurii puține, în care evreii înstăriți intrau doar din pricina obligativității prezenței la Sinagoga Mare. Ciudat este că Mitican... deplânge dispariția getoului! Păi, ori, ori. Pe de o parte îl descrie drept cvasi-nelocuibil, nesănătos, mizerabil, pe de alta îl regretă în numele respectului pentru tot ce „a fost odată”... Ei bine, pogromul din 1941 tocmai din acest cartier nenorocit și-a luat principalul obol de victime! De unde se vede că multe au rămas „nesplicate”, cercetătorii trebuind să-și afle curajul necesar unei investigații cu adevărat obiective, imparțiale, întreprinsă cu necesara rigoare științifică. Istoria rămâne istorie - și când convine unuia sau altuia, și când nu.