Mircea Radu IACOBAN

Pe inginerul ieşean Ion Mitican l-am putea considera un autodidact într-ale istoriei: a debutat în anii `70 cu o carte despre… radiotelefonie, urmată de alte patru cu aceeaşi temă, pentru a trece, neaşteptat, la istoria Iaşilor, căreia i-a dedicat nu mai puţin de zece apariţii editoriale şi încă vreo câteva semnate în colaborare. Principalul merit al acestor lucrări ce depăşesc net nivelul literaturii de popularizare îl constituie consistentul aport al cercetării proprii. Mitican a răscolit de-a dreptul frenetic toate cotloanele târgului, a tocit scaunele şi pupitrele la biblioteci şi la Arhivele Statului, a cules mărturii directe, şi-a înfiripat o arhivă fotografică - astfel ocupând neoficial şi fără contracandidat demnitatea urbană locală pe care spaniolii o numesc „historiador”. Îmi place să cred că mă număr printre cei care cunosc cât de cât istoria acestui oraş cu destin unic în spaţiul cultural românesc; cu toate astea, fiecare nouă carte a lui Mitican îmi prilejuieşte surpriza aflării altor amănunte, neştiute, privind isprăvile ieşenilor de odinioară.

În acest sfârşit de toamnă a mai scos o carte, „Evreii din Târgu Cucului de altădată”, continuându-şi investigaţiile începute în opul din 2003 „Din Târgu Cucului în Piaţa Unirii”. Şi cum nu numaidecât frazare impecabilă şi perfecţiune stilistică sunt de căutat în cărţile lui Mitican, ci bogăţie de fapte inedite, într-un regal al informaţiilor dus până-n pânzele albe, iată că asta găseşte cititorul şi-n noul volum dedicat istoriei Iaşilor. Cu observaţia că autorul nu se sfiieşte să atace o tematică, de regulă, ocolită: breasla istoricilor continuă să o evite din pricina unor posibile reacţii provenite şi dintr-o parte, şi din cealaltă atunci când s-ar concluziona mai răspicat pe marginea unor chestiuni încă „fierbinţi”.

Numai că şi Mitican expediază prea în galop chestiunea pogromului din 1941, iar Cronologia din finalul cărţii o opreşte la 1938, probabil încercând să nu fie obligat a se pronunţa asupra dimensiunilor exacte ale atât de regretabilului şi (chiar!) inexplicabilului eveniment, ca şi în legătură cu partajarea responsabilităţilor. Rămâne, oricum, foarte greu de explicat enormitatea pogromului din 1941 într-un oraş din totdeauna tolerant şi-ntr-o ţară în care „stăpânirea” hotăra „ca naţia evreească să se bucure pe viitorime fără nici o supărare de şederea ei în ţară” (Mihail Sturdza), „pământul Moldovei a fost pururea de toleranţă religioasă şi ospitalitate, un azil sigur în Patria noastră, care trebuie să devină o patrie şi pentru D-voastră” (Kogălniceanu), „v-am iubit şi n-am făcut nici o distincţie de religie” (Cuza).

La Iaşi a luat fiinţă primul Teatru evreiesc din lume (idiş), cel dintâi ziar idiş de pe mapamond (1855), s-au putut afirma personalităţi de talia lui Abraham Goldfaden, Ury Benador, Brunea Fox, Benjamin Fondane (Fundoianu), Dobrogeanu Gherea, I. Ludo, Eduard de Max (societar al Comediei Franceze), Eugen Relgis, Ronetti Roman, Steuerman-Rodion, H. Tiktin, ş.m.a.. Aici, Herşcu Goldner tipărea revista „Convorbiri literare” şi opurile lui Creangă, iar Elias Şaraga cărţile lui Caragiale, Conta, Xenopol, aici, publicaţia de studii iudaice „Sinai” era tipărită la „Viaţa Românească” condusă de Ibrăileanu, taraful lui Avram Lemiş îl concura pe cel al lui Barbu Lăutaru (alt lăutar, Iacob Psanter, cânta laolaltă şi melodii evreieşti, şi româneşti fiindcă „oamenii la fel râd, la fel plâng”), evreii aveau 150 de şcoli, 200 de sinagogi, spitale, cantine... foarte greu de explicat monstruoasa izbucnire din 1941! Ceea ce nu înseamnă că istoria se cuvine să păşească tiptil şi cu zeci de precauţii în jurul sângerosului eveniment. Avem maldăre de documente, o bună parte le-am cercetat şi eu, inclusiv pe cele de la Yad Vashem, în Israel; tăcerea prelungită nu foloseşte nimănui. Sigur că orice discuţie este obligată să pornească de la situaţia demografică la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX. S-a produs mai întâi o spectaculoasă năboire către „Ţara Făgăduinţei”: în 1899, la Iaşi erau 48% ortodocşi şi 52% de religie mozaică. În cifre absolute, Dicţionarul geografic consemna 59.427 de suflete la Iaşi, din care 33.141 evrei (1901). În covârşitoare majoritate, evreimea era săracă, trăia în cartiere sordide, în care, pe măsura tenacităţii strădaniilor, au izbutit, în timp, să-şi încropească instituţii strict necesare prin efort financiar şi organizatoric propriu, cu puţină susţinere din exterior. (Dar, cum abia am atins principalul subiect, va trebui să revin în tableta dejoi...)