Mircea Radu IACOBAN

Toate începuturile având un sfârşit, hai să punem capăt amărâtului sezon de pescuit 2011 cu o ieşire „di granda” la Prut. Pregătită ca la carte, pe măsura importanţei evenimentului. Mai întâi, momeala. Gângania transparentă numită vetrică ne-o procură badea X din Frăsuleni, lângă Sculeni. Furnizorul are ţol în loc de uşă la bucătărie, lut pe jos, lampă-n cui, arde coceni în vatră şi, pe plită, pe post de oale şi tingiri, cutii de conserve. Da` are telefon mobil, spre a recepţiona prompt comenzile de vetrică: 50 de bani orătania. Le scoate din lutăriile de sub apa Prutului; nu-i treabă uşoară, preţul de vânzare se justifică în bună măsură prin lopătatul trudnic şi scoaterea lostopanelor pe mal, spre atentă puricare. Iau, ca de obicei, cam 150 de vetrici –  costă trei sferturi de milion vechi. Dacă mai adaug şi benzina pe distanţa Iaşi –Frăsuleni - Iaşi (cu ceva kilometri de mers pe diguri), iaca, se rotunjeşte primul milion.

Al doilea îl încep din Bazar: râme roşii, râme negre, viermuşi, mămăligă vidată, mămăligă neagră, şrot de floarea soarelui, esenţă de cutare şi cutare, cârlige şi plumbi de completare, nailon de schimb la mulinete, că ăl vechi a ostenit de stat degeaba în garaj. Telefonez, apoi, amicilor: „e ultima reprezentaţie, vine iarna, hai la Prut!” Aş! Fiecare află alt motiv să decline invitaţia: adevărul adevărat este că am îmbătrânit cu toţii şi nu ne mai e chiar la îndemână hălăduirea prin cele coclauri râpoase şi buruienoase uitate de Dumnezeu în no men’s land-ul rămas dincolo de fâşia frontierei...

Aşa că, de unul singur, la cinci dimineaţa, când prin târg umblă numai mâţele, o iau către... unde, că Prutu-i lung? Încerc mai întâi la vărsarea Jijiei; după vreo 25 de km de asfalt bubos, iată tărâmul făgăduinţei, Podul Oprişeni. Maşină lângă maşină în dreptul fiecărei tufe. Şi doar mi-am zis să nu calc niciodată sâmbăta la Kaufland, Carrefour şi la pescuit! Hai, în disperare de cauză, pe nişte scurtături desenate de tractoare, să ieşim la asfaltul în Albiţa. Încă 40 de km şi iată-ne la Răducăneni - dar a ieşit soarele şi s-a dus naibii ora solunară. Mai departe, la Grozeşti, apoi la... fără nume.

După ce treci marele dig ţuguiat, nădăjduind că în vârful vârfului n-o să întâlneşti o maşină venind din  direcţia opusă, o iei iavaş-iavaş pe un şes nesfârşit, inundabil, buruienos  şi nisipos, unde neexistând drumuri, le inventezi. Cap compas: răchiţile din zare, acolo, musai, tre` să fie Prutul. Mai de mult, într-o dimineaţă, m-a prins ploaia taman la poalele digului şi am fost scos către seară, când s-a îndurat tractoristul Mitică să se întoarcă de la barul comunal „Europa”. Păţit fiind, opresc în dreptul primei stâne, spre a culege informaţii de la oamenii locului, care ştiu tălmăci toate semnele cerului. Mă întâmpină un cioban bătrân; abia i se văd ochii sub căciula cât o clopotniţă. „Ia spune-mi, bade, azi plouă sau nu?” Ciobanul cercetează norii, apoi dă cu piciorul într-o tufă de pelin ce se scutură zornăit şi decretează: „dom` şef, azi nu plouă.” Îl întreb cum de-i aşa de sigur. Răspunde impasibil: „d-apu` o zâs asară, la radio” - şi-mi arată tranzistorul agăţat într-un par. Ei, dacă n-o să plouă, o iau pe dibuite către peninsulă.

Peninsula începe cu o gâtuitură cât să-ncapă maşina şi se lăbărţează apoi vreo 2-3 kilometri în care ai parte doar de Basarabie încotro întorci ochii. După jumătate de ceas înţeleg dramatismul situaţiei: azi, trage fusarul. Manualul vorbit pe malul Prutului atenţionează: când muşcă fusarul, du-te acasă. Fiindcă lacoma şi mărunta fiară colţată se repede prima la cârlig, înghite până-n duoden, după care face pe mortul în păpuşoi. Geaba aştepţi semnale de la fund, cârligul e ocupat, alt client nu mai vine... Iată că am asistenţi: alt cioban, cu aceeaşi căciulă-stas, mă compătimeşte: „îi zî de fusar, dom`le... da` dacă vrei un crap... am luat as-noapte unul de şase kile... Io-te-l”. Îl scoate cu greu din traistă: nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte! Admir sculele ciobanului: un ceatlău de doi metri, cu nailon gălbejit şi, la capăt, cu un rulment de Dacia 1300 pe post de plumb. Ale mele: mulinete cumpărate din Spania, clopoţei din Turcia, lanseta galbenă din Canada, pensa universală din America... O scurtez: nu întâmplător, ciobanul avea cântarul (cu arc) la el. Cumpăr crapul – încă jumătate de milion, dar, oricum, mă-ntorc acasă... pe scut.