Mircea Radu IACOBAN

Îţi trebuie ceva curaj pentru a cuteza incursiuni de tip „a fost odată” în realităţile româneşti ale istoriei recente. Şi dac-o faci, este obligatoriu să arăţi cu degetul acuzator în urmă, altfel vei fi categorisit ca nostalgic, defazat, depăşit, irecuperabil pentru exigenţele noii democraţii mioritice. Mai ales dacă, împotriva curentului, îţi îngădui să observi că au existat şi stropi de bine într-un ocean de rău. Auzi, cum să regreţi maidanul, când pe locul celui mai amărât spaţiu gol s-a clădit ditamai viloiul cu marmură şi termopane?

”A bate maidanul”, spune dicţionarul, înseamnă ”a pierde vremea, a hoinări, a vagabonda”. ”A ieşi la maidan” poartă conotaţii şi mai neplăcute: ”a te face cunoscut în lumea interlopă”. Incomode sunt şi categorisirile gen ”educaţie de maidan”, ori ”purtare de maidan”. De unde se vede că, răsădit în limba română, turcescul ”meydan” şi-a păstrat mai degrabă sensul peiorativ – deşi-i posibilă şi o alunecare semantică proprie numai limbii noastre, unde, repede şi definitiv, l-am împerecheat pe ”meydan” cu ”haymana”. Nu întâmplător, în ”Dicţionarul de rime” al lui Topârceanu, maidan rimează cu... golan. Numai că, vedeţi dvs., acolo, pe hulitul maidan, şi-au început carierele mirobolante cei mai mari fotbalişti ai lumii. La noi, Dobrin a driblat întâiaşi dată pe toloaca piteşteană, Gh. Constantin, pe postata virană din Obor, Balaci, pe un tăpşan oltean. L-aţi fi văzut pe ”Gâscan” ieşit din spuma odorizată şi decontaminată a unui centru de copii riguros organizat?

În astfel de arii protejate, vegheate pedagogic şi păstorite metodologic, se desăvârşesc deprinderi existente, nu se creează, în eprubetă, fotbalişti. Puştiul trebuie să simtă adevăratul gust al mingii în absenţa oricăror constrângeri, cât de bine intenţionate. Pe vremuri, soluţia s-a impus de la sine: maidanul. Ia-l acum de unde nu-i! Probabil că hiper-esteţii din lumea sportului universitar sunt de părere că miuţa de toloacă ţine de copilăria fotbalului, că reprezintă un moment revolut, pe undeva jenant, şi că viitorul fenomenului îl asigură organizarea şcolărească şi înscrierea obedientă într-un program-cadru menit să producă non-stop tinere talente cât mai repede utilizabile (citiţi: vandabile).

Aşa s-a crezut şi când s-a înfiinţat Şcoala de Literatură ce trebuia să asigure, în anii `50, necesarul de scriitori pe cap de locuitor. Sadoveanu a avut, atunci, curajul să spună că ”de aici vor ieşi scriitori doar cei care au intrat scriitori”. La fel stau lucrurile şi cu centrele de copii, câte şi pe unde or mai fi: ies de acolo fotbalişti cei care au intrat fotbalişti. Pe vremea copilăriei, ţâşneam din casă îndată ce se ivea o clipă liberă şi, pe maidan, împreună cu liota de ţânci desculţi, am fi bătut mingea de cârpă până dimineaţă, dacă nu veneau mamele să ne ”repatrieze” cu jordia. Azi, puştiul bucşit de engleză, pian, algebră, computereală, vitamine şi bunătăţuri ar trebui să-şi ia rucsacul cu echipament, să se urce într-un tramvai (ori în maşina babacului) şi să ajungă la fix în faţa intrării terenului în care-i programat antrenamentul. Antrenamentul, nu joaca, destinderea, copilărirea. Ceea ce mă face să cred că o mulţime de foşti viitori fotbalişti au trecut pe lângă remarcabile cariere în fotbalul autohton (şi nu numai) tocmai din pricina dispariţiei maidanului din orice cotlon urban.

Primul semnal a fost dat imediat după 1945, când s-a declarat război general maidanelor şi, cântând cu veselie ”A mai înflorit o grădiniţă-n Bucureşti!”, plantam trei lalele şi-o zarnacadea pe ”aleea fruntaşilor”, spre a putea boteza maidanul parc şi troscotul, gazon. Se mai ascundeau astfel, cât de cât, rănile războiului. Cum n-aveam puteri să reconstruim imediat zonele dărâmate, iar maidanul bordat de ruine rânjea deplorabil, am presărat cu floricele şi inscripţii ”nu călcaţi iarba” mai toate ştirbiturile târgurilor. Le-a venit şi ”grădiniţelor” vremea, mai întâi odată cu sistematizarea rectilinie, şi apoi, definitiv şi iremediabil, când a început furia constructivă post-revoluţionară. Am scăpat de maidane, uitând complet că microclimatul performanţei sportive, mai ales în fotbal, a fost mereu condiţionat de existenţa neînsemnatelor petice de colb şi verdeaţă 

Bun, şi ce-i de făcut? Dărâmăm blocurile, demolăm vilele şi reînviem maidanele? Absurd! Mai simplă, mai ieftină, mai eficientă mi se pare soluţia amenajării unor terenuri nepretenţioase în locul unei părţi din acele ciudate îngrămădiri de cuburi, paralelipipede, scrâncioburi, tobogane, numite ”locuri de joacă”. Decât atâta aparatură, mai deloc utilizată, mai bine lăsăm locul gol, în aşteptarea fotbaliştilor cu ghiozdane, care nu vor întârzia să ocupe suveran postata oferită. Şi dacă pot deranja anumite sechele de ordin psiho-lingvistic, putem numi amenajările ”mini-terenuri”, nici într-un caz, Doamne fereşte, maidane...