Mircea Radu IACOBAN

În locul ”liniştii de catedrală” propun formula ”linişte de librărie” – e mai în acord cu realităţile de azi. De când s-au introdus în biserică difuzoarele, pogoară din crucea bolţilor barem brumul foşnit al instalaţiei de amplificare. Pe când în librărie, dacă vrei să te reculegi, ai parte de liniştea începuturilor. Tăcere adâncă, nici o mişcare cu orele; trecerea de la agitaţia oraşului la muţenia încremenită din preajma rafturilor cu cărţi se face brusc şi definitiv, de parcă ai intra subit în lumea îngheţată a liniştii polare.

Vârstnicii îşi amintesc că n-a fost totdeauna aşa. Dacă în alte veacuri librăria era locul de întâlnire al intelectualilor târgului, în secolul trecut o frecventa tot orăşeanul, cu speranţa că va găsi de cumpărat ultima noutate editorială, pe care Lenuţa lui (toţi aveam câte o ”Lenuţă” la vreo librărie...) i-o păstrase pitită sub tejghea. Nu mai luăm în discuţie cauzele sleirii interesului pentru carte. Se ştiu, sunt obiective, dacă nu chiar legice.

Ciudat pare a fi altceva: într-o neiertătoare economie de piaţă ca a noastră, sectorul editorial îşi permite să se sustragă reglementărilor cererii şi ofertei. În pofida evidenţei, cu cât se vinde mai puţină carte... cu atât se tipăreşte mai mult! Cum, ca editor şi condeier, toată viaţa mi-am orânduit-o în preajma cărţilor, poate părea bizar să exclam tocmai eu ”atenţie, se tipăreşte prea mult!”

În urmă cu aproape jumătate de veac, în Cuba, am putut admira în toate vitrinele librăriilor una şi aceeaşi carte - doar atâta beletristică se tipărise în anul respectiv, un singur titlu! Șocantă imagine, dar nici opusul ei nu-i mai puţin şocant: cine cutează o incursiune printre rafturile din planul al doilea al oricărei librării constată că orgoliile autorlâcului determină inundarea constantă a pieţei cărţii cu tone de maculatură. Nici măcar nu le poţi reconverti, teoretic, în hectare de pădure doborâtă, fiindcă România nu mai are fabrici de hârtie, totul se importă. Or fi copacii altora, dar distracţia e pe valuta noastră şi pestriţul flux al risipei necugetate nu va putea fi niciodată potolit.

Liberi fiind, dacă vrem să cumpărăm steagul Finlandei sau mănuşi de box, cumpărăm steagul şi mănuşile; dacă vrem să publicăm o carte, mintenaş o tipărim. Fie (mai rar) pe speze proprii, fie înduioşând vreun sponsor, fie (cel mai des) pe banii statutului, colectaţi prin complicate reţele de capilare întortocheate. Rezultatul: o producţie editorială în bună măsură inutilă, dominată de mediocritate şi submediocritate, ce izbuteşte să înece în ditamai şuvoiul mâlos semnele apariţiilor demne de stimă şi interes.

Dincolo de avatarurile propriei sale condiţii intelectuale flagrant inegale, cartea mai are de înfruntat concurenţa propriu-zisă a audio-vizualului dezlănţuit, alături de cealaltă concurenţă, insidioasă, neiertătoare, a cărţii electronice, considerată de pe acum învingătoare într-o competiţie cu finala peste 30-40 de ani. S-au scris tomuri despre destinul (citiţi: declinul) cărţi; tema a primit şi ceva anticipări optimiste, dar, de regulă, nu se prea întrevăd şanse de supravieţuire a opului în formulă clasică, guttenbergiană, şi nici disponibilităţi apte să îngăduie omului viitorului îndelungă şi liniştită adăstare întru lectură filă cu filă. Toată înţelepciunea lumii fiind tezaurizată în carte, ar reveni generaţiei noastre însărcinarea de a prezerva preţiosul fond istoriceşte constituit, în condiţiile în care simplul cetăţean nu-şi mai poate permite practica achiziţiei curente de carte şi înfiriparea bibliotecii personale, cândva mândria apartamentului de bloc. Ăsta a fost (şi rămâne) unul dintre principalele rosturi ale bibliotecii publice finanţate de stat.

Legea 334/2002, art. 29, spune limpede că ”Activitatea bibliotecilor judeţene se finanţează din bugetul judeţului respectiv.” Și nu la voia întâmplării, ci ”ordonatorii principali de credite au obligaţia...” (art. 70). Peste numai un an, ”Legea pentru susţinerea şi promovarea culturii scrise” (186/2003) introduce o parşivă nuanţare: ”autorităţile POT aloca”. Un biet cuvinţel aruncă în aer întreg eşafodajul legislativ, oricât l-ar fi blindat bunele intenţii. Autorităţile nu mai au  obligaţia, ci... pot (dacă vor). Nu ştiu cum stă treaba prin alte părţi, dar, incredibil, bibliotecile publice din judeţul Vaslui n-au primit de patru ani nici un leuţ pentru achiziţionare de cărţi! Cum e la dumneavoastră?