Mircea Radu IACOBAN

Te ia cu frig! Dorin Tudoran şi-a publicat (la ”Polirom”) dosarul de la Securitate. Mai întâi, năuceşte amploarea terifiantă a mecanismului de supraveghere. Apoi, apar incredibile surprize privind tarele de caracter ale unor oameni pe care i-ai cunoscut, ba chiar (pe unii) şi preţuit. Are dreptate N. Manolescu când spune că ”mi-a făcut pur şi simplu rău lectura celor 500 de pagini de rapoarte (şi de filaj), note, înregistrări, fotografii, sinteze, adresate de ofiţeri de Securitate superiorilor lor ierarhici, precum şi planuri de măsuri scornite de minţile celor din urmă şi, nu în ultimul rând, turnătoriile şi alte inestimabile contribuţii ale, vai, colegilor noştri de breaslă”.

Cum vreau să cred că nu s-a uitat, Dorin Tudoran (debutat editorial de ”Junimea” ieşeană, cu un volum de reportaje semnat împreună cu Eug. Seceleanu) a fost şi rămâne disidentul român adevărat, unul dintre foarte puţinii ce au cutezat să înfrunte deschis sistemul, fără ocrotirea graniţei-pavăză şi fără a avea în sprijin o mişcare contestatară cât de cât structurată. Curaj, inteligenţă, forţă şi dârzenie – ale unui singuratic. Un singur glas - şi cât ecou a avut inclusiv în rândul ”organelor” incapabile să-l reducă la tăcere!

Pe vremea lui Stalin-Dej ar fi fost simplu: dacă nu se recurgea la clasica arestare şi condamnare politică, se regiza un accident de circulaţie, o încăierare la crâşmă, o cărămidă căzută din senin... acum, nu mai mergea. România încerca din răsputeri să salveze barem aparenţele şi sarcina principală a Securităţii nu mai era represarea brutală, ci dezamorsarea... gingaşă (!?). Rol ce nu prea convenea noii generaţii de băieţi cu ochi albaştri, dar a trebuit să-l joace până la capăt într-o reprezentaţie care, practic, a demonstrat că un singur individ poate învinge un sistem.

Culmea este că, pe ultimii metri ai înfruntării, Securitatea era aceea care insista să se rezolve tot mai grabnic revendicările ”obiectivului” (servici, casă, împrumuturi la Fondul Literar, publicare, vize pentru străinătate), desigur, rămânând tabu ireconciliabilele divergenţe de fond. Un formidabil aparat de filaj urmărea fiecare mişcare a ”obiectivului”, iar rapoartele amănunţite sunt de tot hazul, fiindcă, de regulă, consemnează sumedenie de fleacuri (”la ora 12,30 a stat la rând şi a cumpărat o gogoaşă pe care a consumat-o...”), spre a încheia cu precizarea de ordin tehnic ”anexăm un număr de 6 fotografii şi negativele, împreună cu nota de identificare” (de fiecare dată când Tudoran întâlnea o persoană necunoscută ”organelor” se declanşa şi urmărirea acesteia, inclusiv identificarea solicitată altor departamente...)

Nici măcar nu era un joc poliţienesc de-a hoţii şi vardiştii, fiindcă ”în perioada filajului nu s-a sesizat tendinţa de autoverificare sau încercări de sustragere de sub filaj”. Ofiţerul scrie ”s-au încercări” – desigur, nu era timp pentru gramatică în situaţia în care trebuia să te ţii scai de ”obiectiv” zile şi nopţi în şir, să sari din tramvai în troleibuz, să-l aştepţi ore şi ore în faţa restaurantului Casei Scriitorilor, să-l pozezi ”la fix” fără să se prindă cei din jur...

Cartea (aproape 600 de pagini în format mare) e-o nesfârşită înşiruire de note, sinteze, rapoarte, planuri de măsuri, mai toate spunând acelaşi lucru, astfel îndeplinindu-şi şi rolul (secundar?) de justificare a existenţei stufosului aparat securistic. Maiorul Oprişor trimite adrese ornate cu ştampila ”strict secret” maiorului Derţcanu, acesta, colonelului Dănescu, mai departe la ”tov. gen. mr. Vasile G.N.”, periplul continuând cu ”andrisanţii” cpt. Maierean (va ajunge, repede, maior), gen. Bordea, gen. Pleşiţă, gen. Vlad Iulian, lt.col. Achim, col. Răducă, lt.col. Grama, col. Dănescu, col. Pleşa, mr. Ciubotaru, lt.col. Avram, lt. Stancu, col.Ţencu, lt. col. Strat, lt. col. Ureche... şi tot aşa înainte.

Potop de hârtii, aproape nul ca efect! Dorin Tudoran se pricepea să dezarmeze potera cu răspunsuri cât se poate de... inocent-logice. Acuzat că încalcă legea 23 ce obliga salariatul să informeze asupra oricărei discuţii cu un cetăţean străin, a ripostat, simplu, arătând că... nu-i salariat (fusese scos din redacţia ”Luceafărului”); când i s-a arătat că trebuia s-o facă în calitate de membru de partid, a informat că şi-a depus carnetul, aşa că... Dar marele spectacol revelat de carte îl constituie turnătoriile celor din jur. Voi reveni.