Cătălin MIHULEAC

Încă o chestie despre Amsterdam şi gata, părăsesc, nu fără regret, subiectul acesta, ca să nu obosesc pe cineva cu impresiile mele de vacanţă, pe cale de a se transforma în obsesii.

Ceea ce m-a impresionat în capitala Olandei cel mai tare a fost circulaţia îndrăcită a bicicletelor. Dar nu atât mişcarea lor continuă, cât mai ales varietatea vârstelor şi profesiilor celor ce le întrebuinţează ca mijloc de a-şi rezolva interesele. Elevii şi studenţii se deplasează la cursuri pe două roţi, femeile tinere în ţinute elegante plutesc – ăsta e cuvântul: plutesc, lăsând în urma lor gazele fine de eşapament ale parfumurilor - spre locurile lor de muncă, doamne şi domni de vârsta a treia spre a patra cară verdeţurile de la piaţă pe micul portbagaj din spate... Pe scurt, toată lumea ţine ghidonul în mâini şi dă sistematic la pedale.

În Amsterdam, automobilul e luat de urechi şi pus la colţul cu coji de nucă rezervat locului doi, trebuind să-şi dezumfle cele patru cauciucuri în faţa supremaţiei exercitate de vehiculul cu spiţe şi sonerie pe ghidon. E dragoste veche între olandezi şi biciclete. Ca să deschidem puţin fila cărţii de istorie, una dintre primele măsuri antisemite din timpul războiului al doilea mondial a vizat tocmai confiscarea bicicletelor de la populaţia evreiască...

Bicicleta! Un mijloc elegant de a face din evitarea ambuteiajelor automobilistice un sport! Cum luceşte în graţia Amsterdamului metalul ca spinarea de păstrăv al bicicletelor! Noaptea, când oraşul doarme împăcat, bicicletele se odihnesc în aşteptarea stăpânilor, aliniindu-şi visele în ordinea perfectă a rastelelor.

La un lucru mă gândeam, admirând sclipirea bicicletelor din Amsterdam. Că tâmpiţii ăştia de la noi n-au fost în stare să facă în peste 20 de ani nu numai autostrăzi, dar nici măcar nişte piste amărâte pentru biciclete. În România, bicicletele circulă pe trotuare, punând în pericol securitatea pietonilor. Unul dintre prietenii mei a suferit nu ştiu câte operaţii la bazin, fiindcă o bicicletă l-a schilodit pe trotuar.