Mircea Radu IACOBAN

Conceptul de ”localism creator”, pus în circulație de fostul nostru profesor la Universitatea ieșeană Al. Dima, revine în actualitate ori de câte ori se revelează o perioadă de efervescență a realităților culturale din câte-o măruntă arie, considerată fie în pașnică adormire, fie prea puțin capabilă să se ridice la nivelul strălucirii de odinioară. Ai senzația că acționează misterioase fenomene telurice, migratoare prin veac, capabile să nutrească, la un moment dat, țâșnirea unui impresionant evantai de străluciri (cândva Blajul, apoi Fălticenii...) spre a se muta apoi într-o altă zonă, unde se resemnează în așteptare, urmând să izbucnească odată și odată la fel de exploziv. 

Impresia că rămâne doar să se apese tasta similară celei ce scoate computerul din starea ”hybernate” are oarece temei, fiindcă, deși sumedenie de factori concură la migrarea ”matricelor creatoare”, până la urmă tot omul sfințește locul, destinul cultural al urbei putând fi hotărâtor influențat, la un moment dat, de prestația cutărei personalități catalizatoare de energii și aptă să construiască oriunde în spațiul mioritic climatul stimulativ propice creației. De regulă, astfel de personalități-ferment se bucură de prețuirea urbei și de indiferența nației. Rămân să-și consume strădaniile în măruntul lor univers, unde își rostuiesc biblioteci, își formează discipoli, scriu cu râvnă, scriu fără răgaz, se hrănesc cu himere și se sting înainte de a-și da seama că reprezintă o valoare cel puțin comparabilă cu proprietarii guralivi de box-office și susținere interesată de grup.

Un astfel de personaj emblematic a fost Ion Alexandru Angheluș, căruia concitadinii îi spuneau (nu numai de dragul rimei) „Angheluș, poet de Huși”, și de la dispariția căruia s-a împlinit un sfert de veac. Rimarea jucăușă, nutrită din amicală prețuire, poartă oare, fără voie, și un anume sugestie minimalizatoare? Dacă-i așa, este total nejustificată: citindu-l și acum, la 25 de ani de când nu mai este, constați că nici pe departe nu-i vorba despre un poet de calibru, uz și respirație... locală; dimpotrivă, cărțile sale (câteva culegeri au apărut postum, prin grija prietenilor) sunt îndreptățite să figureze pe oricare dintre rafturile onorabile ale poeziei române de azi. Pe de altă parte, chiar să fie puțin măgulitor titlul de „poet al Hușilor”? O samă de compatrioți când aud de Huși se gândesc la Busuioaca de Bohotin... și cam atât. N-au de unde ști că aici s-au născut Petru Rareș, Dimitrie Cantemir, Mihail Kogălniceanu, Al. Ioan Cuza... (Apropo de Cuza: casa în care domnitorul a văzut lumina zilei a fost demolată puțin înainte de 1989. În perioada interbelică, Iorga, pe atunci președinte al Comisiei Monumentelor Istorice, a obținut Decretul regal prin care imobilul era ocrotit, fiind declarat monument istoric. După ce a fost dărâmat spre a face loc unui bloc care nu s-a mai construit niciodată, organele locale, dându-și seama de enormitatea gafei, au cerut insistent istoricilor locali să declare că Al. Ioan Cuza s-a născut... vizavi: „E tot o casă veche, are și asta coloane”...)

Printre numele altor hușeni de marcă se află acelea ale lui Mihail Ralea, Radu Cernătescu, Șt. Dimitrescu, Al. Giugaru, Oct. Cotescu ș.m.a. – cu voia dvs., ultimul pe listă Corneliu Zelea Codreanu. În Hușiul ce mustește de istorie, o stradă poartă acum numele lui Ion Alex. Angheluș- nu-i puțin lucru, mai ales că poetul dispărut prematur e și acum citit, recitat, evocat, într-un cuvânt, prețuit. Mă-ntreb numele cărui scriitor ieșean, sucevean, botoșănean, băcăuan, nemțean trecut în neființă în ultimul pătrar de veac a fost dat vreunei străzi? Iată că hușenii nu s-au sfiit s-o facă, deși poetul n-a avut nici măcar calitatea (acum banală) de membru al Uniunii Scriitorilor! La manifestarea comemorativă moderată de criticul Teodor Codreanu s-au ascultat vechi înregistrări cu vocea poetului, i s-au recitat versuri, a fost evocat de cei ce l-au cunoscut, inclusiv de foștii săi elevi, s-au expus fotografii de altădată. Gest prietenesc recuperator de reală sinceritate, greu de întâlnit astăzi altundeva în postata literelor române. Drept pentru care încep să cred că sintagma „poet al Hușilor” nu minimalizează, ci înalță.