Mircea Radu IACOBAN

Încet încet, ne copleșește mitocănia; zilnic suntem nevoiți să vâslim prin oceanul de proastă creștere alimentat din topirea ghețarilor bunei cuviințe. De lehamite, nici nu mai luăm atitudine: plecăm ochii, facem pe surzii, doar-doar depășim momentul întâlnirii cu bădărănia în stare gemă, spre a reintra cât de cât în aria atât de primejduită a normalității. Dincolo de pericolul proliferării dezlănțuite a mitocăniei își ițește cornițele lașitatea acceptării pasive.

Cum explicăm lăbărțarea neam-prostiei? Teza lui Mircea Cărtărescu: „Bădăranii nu-s nici ei bădărani din naștere. Ei sunt bieți oameni la care s-a urlat și care au fost umiliți de când se știu. Au devenit scârboși fiindcă au simțit pe pielea lor că nu ține să fii drăguțcu ceilalți. Pentru că la toate ghișeele au rezolvat numai urlând. Pentru că doar mitocanii au avansat social, călcând peste cei blânzi. (...) Nu vreau să spun că am fi fundamental răi. Firește, ne-a împins spre asta sărăcia și lipsa de orizont, carențele de educație, perplexitatea maselor țărănești dezrădăcinate și aduse în ghetourile marilor orașe”. Subscriu cu anumite rezerve acestor opinii durute și, în felul lor, sincere. De pildă, mă tem că prea a devenit modă trecerea suferințelor morale ale orașului în contul țăranului adus și instalat la bloc. Astfel de mișcări ale populației, care au scos individul de sub acțiunea rigorilor proprii ruralului celuilalt veac, spre a-l transplanta la periferia periferiei orașului deformat de cartierele-dormitor, nu-s patent românesc. De bine de rău, barem noi n-am avut parte de sordidele ”favelas” ale caliciei extreme.

Și-n Anglia, și-n Franța, și-n Germania s-au înregistrat fenomene migratorii similare, numai că, de regulă, până la urmă, orașul și-a impus regulile comportamentale, dictând dimensiunile impactului socio-cultural. Nu la țară a învățat Ghiță să fumeze ”iarbă”, nici Maricica să facă trotuarul! Instalarea țăranului la bloc poate fi o cauză, dar nu-i cauza cauzelor.

Dincolo de toate aceste discuții, rămâne cât se poate de clar că mitocănia, manelizarea, proasta creștere se-ntind ca pecinginea, ceea ce generează, cum bine observă același Cărtărescu, perpetua tensionare a relațiilor interumane: ”Cred că asta ne distinge ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieții cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere și atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare”.

Alt reputat om de litere, Romulus Vulpescu, atribuie marea responsabilitate... mass-mediei: ”Ce facem cu îndobitocirea populației prin mass-media? E o chestie concertată? Toată lumea se uită la televizor, căruia i se spune pe bună dreptate tembelizor. Ne manelizăm așa. Eu n-am nimic împotriva manelelor și maneliștilor. Sunt niște moduri turcești, orientale, de a cânta...” Și-n acest caz trebuie să fiu de acord... cu ceva rezerve. Sigur că nu-i poți da peste mână celui ce fumează Carpați, somându-l să treacă la Kent; asta-i place, asta fumează. Cei cu nivelul cultural poticnit la prag de manea au dreptul să fâlfâie lozinca ”nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie”. Pe de altă parte, maneaua este infinit mai sinceră decât textele idioate de muzică ușoară românească, confecționate pe bandă rulantă de bieți meseriași care rimează sârguincios și calp ”iubire” cu ”fericire” și ”mine” cu ”tine”. Cele de mai sus nu-s însă de-ajuns pentru a legitima intelectual maneaua, expresie deplină a precarității în gândire și turnesol pentru primitivismul gregar... Până la urmă, Vulpescu pune degetul pe rană: ”este un mod de imbecilizare care convine. Pentru că e mult mai ușor de condus niște proști decât niște deștepți cu mintea vie. (...) Ce ne facem cu ei/ele, că-s peste tot unde schimbi canalul: pestrițele, bo-te-za-ții, gureșoaiele, crudele, păsărinele, senzualele, brăilencele, buruienile. Iaca ce bine le vin substantivele comune!”

Iar subscriu, iar mă-ndoiesc: chiar să fie vorba despre cultivarea premeditată a bădărăniei?