Mircea Radu IACOBAN

Aveam, în clasa a zecea a liceului din Suceava, un coleg mărunțel, subțiratec, abia dacă se vedea de sub pălăriuța cu ”flionc”. Mai erau fix 33 de zile până la absolvirea liceului și dumnealui, Ion Orșivschi, a dispărut din clasă. Azi nu-i, mâine, poimâine, răspoimâine, nu-i, am intrat la idei și am început să întrebăm ce s-a întâmplat, cu atât mai mult cu cât profesorii nu-l mai pomeneau la citirea catalogului și nici nu-i treceau absențele. Până la urmă, s-a aflat: împreună cu alți câțiva fii de ”chiaburi”, a fost dat afară din școală în numele luptei de clasă și al democrației muncitorești.

Culmea abuzului să exmatriculezi un elev cu o lună înainte de absolvire, dar ăsta a fost doar începutul. Întors în satul său, Păltinoasa, Orșivschi a constatat că trebuie să-și revizuiască și noțiunea de ”acasă”, fiindcă părinții îi fuseseră izgoniți din locuința strămoșească și în clădirea confiscată se instalase un reprezentant al noii puteri locale. S-au mutat cu toții în grajd – într-un fel, norocul lor, fiindcă hardughia avea, în partea din spate, o deschizătură prin care se arunca gunoiul vitelor. Pe-acolo s-a strecurat tatăl lui Ion când au venit să-l aresteze și s-a mistuit în pădure îmbrăcat doar în cămașă de noapte. L-au ocrotit pădurarii, dar destinul familiei părea definitiv frânt.

Totuși, n-a fost să fie chiar așa. După ce s-au mutat la niște rubedenii din Vama, Ion-cel-mic a izbutit, într-un târziu, să termine liceul, spre a ajunge conductor de bilete la personalele din zonă, apoi impiegat de mișcare – examenul de șef de gară nu l-a mai luat, desigur, din pricina aceluiași dosar ”cu scame”. Tot cam de pe atunci datează și primele lui încercări a de colecționa... ouă încondeiate tipice zonei. Păstrează și acum covățica ce i-a găzduit întâia ”colecție”; azi ”Muzeul Oului” de la Vama, condus de profesoara Orșivschi, fiica oropsitul meu coleg, tezaurizează peste 3.000 de ouă ”închistrite”, unele rarități cu o vechime de peste 100 de ani. 22 de vitrine (cu oglinzi în spate – cam deranjante, zic eu, fiindcă multiplică agresiv imaginea și abat atenția de la amănuntul semnificativ) găzduiesc zeci și sute de adevărate broderii migăloase, mostre ale bunului gust, imaginației, echilibrului coloristic și măiestriei meșterilor populari din Țara de Sus. Și pentru ca surpriza să fie completă, Letiția a izbutit să completeze originala-i colecție până și cu ouă de emu, nandu, tinamu (?), broască țestoasă, flamingo, vrabie, potârniche, fazan, păun, prepeliță, struț... ba chiar și de crocodil! Totul petrecându-se sub privegherea tatălui, împătimit căutător și păstrător al ”vechiturilor” din mirificul tărâm bucovinean.

O bună parte din casa lui găzduiește un al doilea muzeu, deschis doar pentru prietenii ce știu să prețuiască  valorile creației populare originale și autentice. Aici, doamna Orșovschi este ghid și, pas cu pas, descoperi formidabile icoane naive din celălalt veac, piese reprezentative pentru portul popular vămean brodate cu incredibilă răbdare și devotament, instalații casnice primitive de țesut, unelte gospodărești cioplite din lemn de frasin, fotografii vechi, cu personaje vădit stingherite în fața obiectivului (femei strâns îmbrobodite, străvechi tipic bucovinean, plasate în cadrul pretențios și artificial al ”studioului foto”...). Printre ele, poza îngălbenită a unui bărbat impunător, îmbrăcat ”la patru ace”, cu cravată și costum: bunicul lui Orșivschi. Aflu că bătrânul emigrase în America la începutul veacului trecut. Ca și bunicul meu, Haralambie Iacoban. Și că traversarea Atlanticului pe un vas ”mixt”, cu pânze și abur adică, a durat trei săptămâni. Ceea ce povestește și Haralambie (devenit Harry Jakob) în ultimele scrisori din 1946-47. Și că Orșivschi s-a stabilit la Detroit – din nou amănunt biografic comun și celuilalt emigrant. Întors la Iași, caut fotografia trimisă cândva din America: bunicul meu apare exact în aceeași ținută țanțoșă, cu cravată și costum, în decorul unui atelier foto mobilat identic până la amănunt. Ori e o nemaipomenită potriveală (două decoruri identice până la cel mai mic detaliu), ori s-au pozat fără să știe unul de celălalt la același fotograf american, ori, de ce nu, poate au plecat împreună în ”lumea nouă”. Nu știu cum s-o fi descurcat bunicul lui Orșivschi. Harry-Haralambie al meu nu pare a-și fi aflat locul și norocul în celălalt capăt de lume. I-am identificat cu greu mormântul în parcela săracilor în cimitirul ”Sfânta Maria a zăpezilor” din Montreal...